Andrei Pleșu – Despre Bătrânețe sau “Privind în oglindă”

În anii ’60 ai secolului trecut, printre tinerii insurgenţi ai marilor capitale de pe continentul nostru, se răspîndise îndemnul: „Să nu aveţi încredere în cei care au mai mult de treizeci de ani!“

După aproape două milenii de creştinism, portretul negativ al bătrîneţii era, prin urmare, încă la îndemînă. La drept vorbind, suportul scripturar al unei apologii creştine a vîrstei tîrzii nu e, nici el, tocmai încurajator. Iisus ne-a învăţat lucrurile esenţiale: cum să ne rugăm, cum să făptuim, cum să ne iubim aproapele, cum să suferim şi cum să murim. Dar n-a apucat să întruchipeze, exemplar, starea bătrîneţii. Şi-a sfîrşit viaţa la 33 de ani, iar cei 12 ucenici care i-au stat aproape abia dacă aveau, atunci cînd i-a părăsit învăţătorul lor, vîrste cuprinse între 18 ani (Sf. Evanghelist Ioan) şi 32 de ani (Sf. Petru). Continue reading “Andrei Pleșu – Despre Bătrânețe sau “Privind în oglindă””

ANDREI PLEȘU: Dar ceva îmi spune că limbajul de lemn și gîndirea gata-făcută nu sînt pe placul lui Dumnezeu

I_barbu_0

Tot despre „poticniri“ şi libertate

Cuvîntul „ispită“ a ajuns să nu aibă decît o conotație negativă. Ispita nu e, pur și simplu, unul dintre cele două apeluri (egale ca intensitate) ale unei alternative. E apelul necurat, înșelător, distructiv. E partea de întuneric, componenta de „capcană“ a alternativei. Mă întreb adesea de ce nu se străduiește și binele să fie „ispititor“, de ce „ispititorul“ prin excelență e numai „vrăjmașul“. Mi se răspunde că, într-un asemenea caz, „meritul“ opțiunii ar apărea diminuat. E ușor să alegi binele, cînd „design“-ul lui e seducător. Binele e, prin definiție, discret: nu vrea „să‑ți ia mințile“, să te îngenuncheze prin evidența calității sale. Înțeleg. Dar atunci „libertatea“ mea e șchioapă: am dinainte o pîine gustoasă, dar comună, „pîinea cea de toate zilele“ și, pe celălalt taler, un mirobolant tort de cofetărie pariziană. Sigur, pot avea „modestia“ să aleg pîinea (cu condiția, ar spune maximaliștii, ca doar „modestia“ să‑mi dicteze alegerea și nu vreo pasiune a mea – vinovată – pentru pîine. Adică să aleg fără plăcere, fără să fiu „ispitit“. După modelul kantian: numai ce faci din datorie e legitim moralmente; cum intervine „plăcerea“, meritul actului se evaporează…). Continue reading “ANDREI PLEȘU: Dar ceva îmi spune că limbajul de lemn și gîndirea gata-făcută nu sînt pe placul lui Dumnezeu”