Nimeni nu te servește ca românul, dar tot nimeni nu-ți întoarce spatele mai amar și mai pe neașteptate ca românul…

Nimeni nu te laudă și nu te ridică în slăvi ca românul, dat tot nimeni nu te bârfește mai dureros de dulce ca un român…

Nimeni nu râde și glumește mai tare ca românul, dar tot nimeni nu se mânie ca un român scos din sărite…

Nimeni nu-ți urează binele ca un român, dar tot nimeni nu știe a te blestema mai tare ca un român…

Nimeni nu-și face cruce, nimeni nu-și declară credința mai aprig ca un român, dar tot nimeni nu-l drăcuie pe aproape și pe Dumnezeu și nu înjură de Cristoși mai spurcat ca un român…

Oare nu duplicitatea aceasta ne este cusurul cel mai blestemat dintre toate? Oare nu “capacitatea” noastră de a avea două fețe și de a ascunde două trăsături la polul opus ne face urâți? Oare nu de viclenie ar trebui să ne vindecăm ca popor? Cristos ne-a spus să ne fermi de “aluatul fariseilor”, care tocmai asta era, ipocrizia. Române, lasă-te de viclenie, de două feluri de a gândi, de a vorbi și de a fi. Fii sfânt, curat în vorbire, limpede în gândire, alb ca zăpada în inimă și grabnic la fapte bune!

Începe de azi!

Cu prețuire,

Toni Berbece