Doamne, în ce impas ne aflăm! În prezenţa Ta se cuvine să păstrăm tăcerea, însă dragostea ne înflăcărează inimile şi ne sileşte să vorbim. De vom tăcea noi, pietrele vor striga; iar de vorbim, ce-am putea spune? învaţă-ne să ştim că noi nu putem cunoaşte, căci omul nu  poate cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu. Fă ca acolo unde raţiunea este neputincioasă, credinţa să ne susţină; şi vom gîndi deoarece credem, şi nu pentru a putea crede. In Numele Domnului  Isus.  Amin. 

Copilul, filosoful şi omul religios pun aceeaşi întrebare: „Cum este Dumnezeu?”

Cartea de faţă reprezintă o încercare de a răspunde la această întrebare. Totuşi, trebuie să recunosc, chiar de la bun început, că nu se poate răspunde decît că Dumnezeu nu poate fi asemănat cu nimic; adică El nu poate fi asemănat în mod exact cu nimeni şi nimic. Noi învăţăm folosindu-ne de ceea ce ştim deja ca de o punte pe care trecem spre necunoscut. Minţii noastre îi este imposibil să sară brusc dintr-un mediu familiar într-un mediu total necunoscut. Nici cea mai ascuţită şi mai îndrăzneaţă gîndire nu este în stare să creeze ceva din nimic printr-un act spontan al imaginaţiei. Fiinţele stranii care populează lumea mitologiei şi a superstiţiilor nu sînt pure născociri alefanteziei. Imaginaţia le-a creat pornind de la vieţuitoarele obişnuite de pe uscat, din aer, din mare, exagerîndu-le dimensiunile obişnuite sau combinînd formele a două sau mai multe dintre ele pentru a produce ceva nou. Oricît de frumoase sau groteşti ar fi ele, prototipurile lor pot fi  întotdeauna identificate, deoarece seamănă cu ceva ce cunoaştem deja.

Strădania oamenilor inspiraţi de a exprima inefabilul a modelat profund ideile şi limbajul Sfintelor Scripturi. Deoarece ele erau adesea revelaţia unei lumi superioare lumii naturale şi deoarece mintea celor  pentru care au fost scrise era  parte a lumii naturale, scriitorii au fost siliţi să folosească o mulţime de cuvinte de genul „ca”, „asemenea”, pentru a se face înţeleşi. Cînd Duhul Sfînt vrea să ne facă cunoscut ceva ce depăşeşte sfera cunoaşterii noastre, ne spune că acel  lucru este asemănător  cu ceva ce noi cunoaştem deja, însă El are întotdeauna grijă să formuleze descrierea în  aşa fel încît să ne ferească de robia faţă de literă. De exemplu, cînd profetul Ezechiel a văzut cerurile deschise şi a avut vedenii de la Dumnezeu, s-a trezit că priveşte  lucruri pe care limba nu le putea descrie.  Ceea ce vedea era cu totul diferit de tot ce  ştiuse el pînă atunci, aşa încît a recurs la limbajul similitudinilor. In mijlocul acestor  făpturi vii era ceva ca nişte cărbuni de foc aprinşi. Cu cît se apropie mai mult de tronul de foc, cuvintele lui devin tot mai nesigure. Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul  unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om,  care şedea pe el. Am mai văzut iarăş o lucirede aramă lustruită ca nişte foc,  înlăuntrul căruia era omul acesta, şi care strălucea de jur împrejur… Astfel era  arătarea slavei Domnului. 

Oricît de ciudat ar părea acest limbaj, el nu creează, totuşi, impresia de ireal.  Cititorul are impresia că întreaga scenă este foarte reală, dar absolut diferită de tot  ceea  ce cunoaşte omul aici pe pămînt. Astfel, pentru a ne da o idee despre ceea ce vede el, profetul trebuie să folosească expresii ca: „arătare”, „părea”,„asemănare”  sau  „arătarea a ceea ce părea să fie”. Pînă şi tronul devine „ceva ce arăta ca un  scaun de domnie”, iar Cel care şedea pe el, deşi semăna cu un om, este atît de diferit  de oameni, încît poate fi descris doar ca fiind „cineva care aducea a chip de  om”. Cînd Scriptura afirmă că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui  Dumnezeu, noi nu trebuie să îndrăznim să adăugăm vreo idee de la noi şi să   pretindem că înseamnă „imaginea exactă”. A  proceda astfel ar însemna să facem  din om o replică a lui Dumnezeu şi în acest fel să desfiinţăm unicitatea lui   Dumnezeu şi să sfîrşim prin a nu mai avea nici un Dumnezeu. Ar însemna să   dărîmăm zidul, infinit de înalt, care separă ceea ce este Dumnezeu de ceea ce nu  este Dumnezeu. A gîndi că Acela  care a creat toate lucrurile este la fel ca şi făptura creată de El în esenţa fiinţei Sale înseamnă să-L deposedăm pe Dumnezeu de cele mai multe din atributele Sale şi să-L reducem la statutul de creatură. De pildă,  înseamnă să-L deposedăm de infinitatea Lui: nu pot exista două esenţe infinite în Univers.  Înseamnă să-i luăm suveranitatea: nu pot exista două fiinţe absolut libere în Univers, pentru că două voinţe total libere, mai devreme sau mai tîrziu, se vor ciocni. Aceste atribute, fără a mai menţiona altele, nu pot aparţine decît unei singure persoane. Cînd încercăm să ne imaginăm cum este Dumnezeu, trebuie neapărat să folosim ca materie primă pentru procesele minţii noastre ceea ce Dumnezeu nu este şi să pornim de aici; aşadar, tot ce vizualizăm noi în mintea noastră că ar  fi   Dumnezeu nu este Dumnezeu, deoarece noi ne-am construit imaginile din lucrurile făcute de El şi ceea ce este creat de El nu este Dumnezeu. Dacă persistăm în   încercarea noastră de a ni-L imagina, vom sfîrşi prin a crea un idol, făcut nu cu  mîinile, ci cu gîndurile; şi un idol rod al minţii este la fel de insultător pentru  Dumnezeu ca şi un idol rod al mîinilor. „Mintea ştie că nu Te cunoaşte”, spunea  Nicolaus Cusanus, „căci ştie că Tu nu poţi fi cunoscut, afară dacă ceea ce este  de necunoscut  poate fi cunoscut, invizibilul poate fi văzut şi inaccesibilul atins.”