Da, am fost un contestatar. Și mai sunt. M-am surprins azi neplăcut impresionat când mi-a spus cineva ,,fratele Daniel“. Prefer, rog, insist să mi se spună pe nume. Doar atât, fără nici un fel de titlu, religios sau altfel.

Frăția nu este un titlu. Este o realitate. Ea există sau nu există, dar nu poate și nu trebuie mereu subliniată în dialog sau conversație. Emil este fratele meu, dar nimănui nu i-ar trece prin cap, și în nici un caz mie, să-i spun: ,,frate Emil“. Frații și surorile se apelează pe nume, simplu, decent, normal, firesc. Ce vine peste asta sună, sau cel puțin mie îmi sună, a falsitate, a formalism fariseic.

Ce ziceți? Oare mă voi maturiza vreodată?