DIN LAGĂRUL MORŢII ÎN SÂNUL FAMILIEI

 POVESTEA INCREDIBILĂ A RAMONEI

„M-am născut în epoca întunecată când comunismul era la putere în România. Din păcate, cea care m-a născut a plecat după naștere, fără a lăsa vreun indiciu cu privire la identitatea ei. Nu știu care i-au fost motivele, însă, în timp, am învățat să o iert, să-mi imaginez că a avut motive întemeiate, şi să o respect pentru alegerea de a-mi da viață.”

Aşa îşi începe Ramona povestea ei. Nu are foarte multe informații cu privire la primii trei ani din viață, timp în care a fost mutată dintr-un spital în altul, fără să aibă un nume sau o identitate de vreun fel. I s-a pus diagnosticul de “IRECUPERABIL”, si a fost trimisă la Căminul Cighid în judeţul Bihor – un fel de lagăr al morții unde un copil puternic rezista între 6 luni şi 1 an, după care era îngropat în cimitirul din apropiere.

„Deşi am fost condamnată la o moarte timpurie, Dumnezeu a avut un alt plan pentru mine”, ne spune Ramona. Iar a doua şansă la viaţă a venit în anul 1990, când ororile de la „Căminul” Cighid au fost descoperite, locul a fost închis, iar copiii găsiţi acolo, supraviețuitorii lagărului, au fost duși în spitale, în special în spitalul de Neuropsihiatrie Infantilă din Oradea.  Așa a ajuns pe secția doamnei doctor neuropsihiatru Monica Platon, care a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a-i salva pe copiii aduși pe secția dumneaei.

Familia: o şansă la viaţă

„Cel mai important lucru care a dus la schimbarea destinului meu a fost ca doamna doctor Monica Platon a permis voluntarilor să vină să lucreze cu copiii de pe secția ei. Aveam 3 ani şi 3 luni, cântăream 5 kg şi refuzam să înghit mâncarea. Stăteam pe spate şi fixam tavanul cu ochii mari fără să mă mișc.”

Aşa a găsit-o Corina, persoana prin care Dumnezeu a schimbat destinul Ramonei. Corina era pe atunci o tânără de 19 ani care a venit sa lucreze cu copiii din spital. S-a așezat lângă ea, a început să-i vorbească şi să o mângâie pe cap.

Încet, cu nişte biscuiţi sfărâmaţi pe limbă, Ramona a început să accepte mâncarea din mâna Corinei. „Am început să prind puteri, să mă ridic în şezut, iar mai apoi să mă ţin pe picioare, spre bucuria Corinei, care se ocupa de mine în fiecare zi, ore în şir şi spre bucuria doamnei doctor Monica Platon, care, astfel, văzând progresele mele şi la insistenţele Corinei, mi-a permis să plec acasă la Corina cu bilet de voie pentru weekend.” După două zile petrecute acasă la Corina, unde a simţit ce înseamnă cu adevărat o familie, când Corina a trebuit să o ducă la spital, a plâns cu disperare, astfel încât, weekendul următor, nu a mai dus-o înapoi. La momentul respectiv, plasamentul familial era ceva nou însă, printr-o comisie de ocrotire a minorilor, după aproximativ un an de nenumărate bilete de voie prelungite prin bunăvoinţa doamnei dr. Platon, a fost instituit oficial plasamentul său în familia Corinei.

„Mă apropiam de vârsta de 5 ani”, îşi aminteşte Ramona, „şi după un an petrecut în familia Caba, unde am fost inconjurată de dragostea şi atenţia tuturor, progresele mele erau vizibile. Când Corina mă ducea în vizită la doamna dr. Monica Platon, aceasta era de fiecare dată uimită de progresele evidente.” Şansa la o viaţă de familie a contat enorm pentru dezvoltarea Ramonei. La vârsta de trei ani şi trei luni, atunci când a găsit-o Corina, Ramona era încă la stadiul unui nou-născut ca dezvoltare neuro-psiho-motorie.

Continue reading AICI

______________________________________

CITIȚI și:

FIECARE COPIL CONTEAZĂ!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s