Daniel Brânzei: Muzica în Adunarea Domnului

daniel-branzeiMuzica în Biserică – 

Cenușăreasa bisericii

Sunt câteva luni de când am fost invitat la un concert dedicat sărbătoririi nașterii Domnului Isus. Unii s-au plâns că programul a conținut prea multă muzică si prea puțină predicare. M-am gândit ca n-au dreptate, dar n-am putut să explic de ce. Timpul zburase …

Ieri, la noi la biserică, corul Universității Azusa a susținut un program muzical. Cerberii tradiției noastre m-au asaltat panicați: „Iar un servici fără predică? Nu se poate! Trebuie să zici ceva și dumneata.

M-am gândit că, poate, Dumnezeu îmi dă ocazia să spun acum ceea ce aveam de mult pe inima. Într-una din pauzele dintre grupările de cântece, dirijorul corului mi-a făcut semn că este timpul să predic un pic. Incerc să aștern aici, pe hârtie, ceea ce am spus atunci. Poate că va folosi si la alții, de prin alte părți.

Am fost invitat să vorbesc deoarece, pentru unii dintre dumneavoastră, un servici de închinare la biserică fără predică este un sacrilegiu. Muzica și … predica … Oare care sunt mai importante ?

Exista persoane pentru care in biserica se canta prea mult si se predica prea putin. Lor le-ar place sa se predice aproape tot timpul si sa nu se cante aproape de loc. Va rog sa ridicati mana sus cei care credeti ca trebuie sa se predice mai mult. Exista cineva aici care este de aceasta parere? Exista cineva afara de … predicatorul care va vorbeste? (Hohote de ras).

In multe locuri, cantarea este tratata ca un fel de cenusareasa a bisericii. Muzica este doar un fel de umplutura. Cand n-avem ceva de facut, sau cand trebuie sa facem ceva intre alte doua lucruri socotite importante … dam tonul la o cantare …Nu ne gandim neaparat la ceea ce se canta. Nu ne preocupa daca melodia sau textul exprima sau nu o stare anumita a noastra; daca are un mesaj cu care sa ne identificam in clipa aceea. Pur si simplu … dam o cantare comuna …

As vrea sa va spun ce cred eu ca este rau cu aceasta. Vreau sa va arat doua texte din Biblie care mi se par foarte importante, dar inainte de aceasta vreau sa va spun ceva despre noi insine.

1. Dumnezeu ne-a alcătuit într-o fascinantă dualitate: minte și inimă. Amândoua sunt parte din sufletul nostru si amândouă sunt la fel de importante.

Anticii sustineau ca mintea trebuie pusa la dreapta omului, iar inima la stanga. Mana dreapta este pentru domnie, pentru purtarea sceptrului. Ea simbolizeaza intelepciunea. Verigheta o purtam insa pe mana stanga, pentru ca, vedeti, … casnicia este o problema … de inima!

Mintea este responsabila cu ratiunea, cu gandirea, cu intelegerea lucrurilor. Cu ea ne orientam asupra relatiei dintre cauza si efect. Cu ea analizam realitatea inconjuratoare si tot cu ea cautam sa gasim solutii rationale la problemele pe care le intampinam. Mintea se poate exprima analitic si matematic. (Pe vremea mea invatam ca 2 2=4, astazi nu stiu cum se mai invata in scolile acestea moderne!)

Mintea poate fi insa foarte seaca si rece. Mai ales gandirea abstracta ne poate duce la cinism si la deznadejde. Mintea are si ea nevoie de ceasuri de bucurie si de destindere. In astfel de clipe, mintea creiaza ceea ce noi numim Poezie. Poezia este muzica mintii. Ea are si rima riguroasa si ritm si cadenta si trofi. Este maximul de exuberanta pe care si-l poate permite mintea: sa creieze poezie. Sa aseze riguros niste cuvinte care sa exprime tensiunile interne.

Pe de alta parte avem inima. Inima este sediul sentimentelor. Trebuie sa recunoastem ca inima este foarte dezordonata. Biblia ne spune ca „inima omului este nespus de inselatoare si deznadajduit de rea. Cine o poate pricepe?” Freud, psihiatrul care a cautat sa alcatuiasca un sistem pentru cauzele tulburarilor mentale si afective, omul care a inventat o metoda de psihanaliza prin care a „demontat” gandirea si personalitatea omului in blocurile componente, a recunoscut spre sfarsitul vietii ca toate pronuntarile lui sunt valabile pentru specificul masculin al speciei, pentru barbati. „N-am reusit niciodata sa pot patrunde taina aceasta: „Ce vor de fapt femeile? Ce le pune in miscare si ce le face sa mearga” – a spus el. Cu femeile este mai complicat pentru ca este o problema, nu de minte, ci … de inima.

Ei bine, inima aceasta isi are trairile ei si limbajul ei specific. Cand inima reuseste sa se culeaga si sa se disciplineze intr-o anumita directie ea creiaza „Muzica”! Muzica este maximul de disciplinare, maximum de rigurozitate, maximul de concentrare al … inimii! Daca vreti un joc de cuvinte. Muzica este Poezia inimii, tot asa cum Poezia este Muzica mintii.

2. Dumnezeu le-a așezat pe amândouă în noi și are nevoie de amândouă pentru a comunica efectiv cu fiecare dintre noi.

Exista o comunicare a lui Dumnezeu cu mintea noastra. Pentru aceasta avem Biblia. Mintea noastra trebuie sa o primeasca ca din partea lui Dumnezeu, sa zaboveasca asupra ei, s-o citeasca si sa mediteze asupra continutului ei, cautand modalitati pentru a o pune in practica.

Exista insa anumite limite ale acestei comunicari la nivelul mintii. G.K. Chesterton spunea ca „Exista o cale de la ochi la inima care nu trece prin intelect.” In mod similar, exista o cale de la urechi la inima care nici ea nu trece prin intelect. Este calea „impresiilor” si a intuitiei.

Cum poti sa explici rational si analitic impresia pe care ti-o lasa panorama unei campii inflorite. Cum poti masura parfumul unei flori? Cum poti pune in ecuatie dragostea sau durerea unei mame pentru copilul ei? Anumite lucruri si trairi nu se pot comunica la nivelul mintii.

Atunci Dumnezeu foloseste o cumunicare directa cu … inima. O comunicare care trece pe langa minte fara sa o atinga si ajunge direct la … inima. Aceasta comunicare, de la inima la inima se poate face si prin intermediul Muzicii. Ea poate transmite impresii si sentimente. Exista o muzica de jale si o muzica a exuberantei. Exista chiar o muzica militara care trezeste si intretine sentimentul patriotic. Manati de muzica patriotica oamenii au pasit in front si au plecat sa moara pentru tara si poporul lor. Exista doine de dor si exista cantece de leagan care stampara sufletul si cheama odihna peste o inima arsa de iubire. Exista cantece care intretin entuziasmul maselor si altele care alunga duhurile rele ale imparatilor.

Cum numim noi aceste mesaje de la Dumnezeu care trec „pe langa minte” si vin direct in sufletul nostru ? Teologia foloseste termeni ca „revelatie” , „iluminare”, „inspiratie”, „proorocie.” Mintea nu poate si nici n-are voie sa conteste sau sa nege aceste mesaje. Ele trebuiesc luate asa cum au venit, ca din partea lui Dumnezeu.

Cine nu crede in mesajul venit prin muzica sa mearga intr-o duminica la o biserica ortodoxa sau catolica sa asculte o liturghie. Daca asta nu-l convinge, poate sa continue explorarea cu o vizita la o sala de concerte sau la o gala de muzica „rock”! Il rog insa sa nu-i priveasca pe cei de pe scena, ci pe cei din … audienta. Va vedea influenta muzicii asupra celor ce o asculta.

Haideti acum sa va arat cele doua texte de care v-am vorbit. Mai intai 2 Cronici 25:1-5. N-am sa citesc tot textul. Am sa va arat doar cateva expresii extrem de sugestive pentru subiectul nostru. Cred ca stiti cu toti ca David a fost acela care a introdus muzica in serviciile de inchinare de la Cort si de la Templu. El a ales si asezat cetele de cantareti randuite sa acopere tot anul de activitate la Templu.

Ce l-a facut insa pe David sa ia aceasta hotarare? Cum a justificat el importanta muzicii in serviciile divine? Iata ce am gasit eu: uitati-va la urmatoarele expresii:

… fii lui Asaf, Heman si Iedutun care PROOROCEAU intovarasiti de arfa, de alauta si de chimvale.” (v.1) O proorocie cu acompaniament muzical, veti spune. Sa citim insa mai departe:

… fiii lui Asaf, sub carmuirea lui Asaf, care prooroceau dupa poruncile imparatului.” (v.2) Hmmm … parca am mai auzit noi de predici facute „la cerere” … Ce o insemna „prooroceau dupa poruncile imparatului”? Sa citim insa mai departe:

… sase, sub carmuirea tatalui lor, Iedutun, CARE PROOROCEAU CU ARFA, ca sa laude si sa mareasca pe Domnul”. (v.3) Acestia prooroceau „cu arfa”, fara cuvinte, doar cu instrumentul muzical !! Fascinant!

… toti fiii lui Heman, care era VAZATORUL IMPARATULUI, CA SA DESCOPERE CUVINTELE LUI DUMNEZEU si sa inalte puterea Lui.” (v.5) Muzica este legata aici direct de revelatie si de inspiratia divina („vazatorul”, „ca sa descopere cuvintele lui Dumnezeu”).

Exista un loc al muzicii in viata Bisericii. Ea trebuie pusa alaturi de predica din Cuvant. Inima noastra are nevoie sa primeasca mangaierea muzicii direct din inima lui Dumnezeu, fara sa treaca intotdeauna pe la minte. Dumnezeu are nevoie sa ne vorbeasca direct inimii si inima noastra are nevoie sa i se adreseze cateodata direct lui Dumnezeu. Lasati-o sa faca aceasta.

Al doilea text este in Psalmul 147:1-4. Iata motivatia muzicii in serviciile noastre divine:

Laudati pe Domnul! Caci este frumos sa-L laudam pe Dumnezeul nostru, caci este placut si se cuvine sa-L laudam.

Autorul psalmului 147 ne da trei motivatii majore. „n primul rand, pentru ca este frumos. Cantarea este ca o podoaba a sufletului. „n al doilea rand, pentru ca este placut. Cantarea este o cale de exprimare a sentimentelor. Cuvantul fara melodie nu ne da voie sa spunem totul asa cum simte inima. Launtrul nostru are nevoie sa izbucneasca, din cand ‘n cand, prin izvorul melodios al cantarii. Al treilea motiv pe care ni-l arata psalmistul este acela ca se cuvine sa-L laudam pe Dumnezeul nostru. Lumea din jur preamareste prin cant tot felul de lucruri. Nu este treaba noastra aici sa spunem care dintre acestea merita sa fie puse ‘n cantec si care nu. Noi vrem sa spunem doar ca daca lumea canta despre lucruri trecatoare, cu atat mai mult „se cuvine sa-L laudam” noi, crestinii, pe Dumnezeul si Mantuitorul nostru vesnic!

As vrea insa sa va atrag atentia si asupra versetelor 3 si 4 din acest Psalm:

Domnul zideste iarasi Ierusalimul, strange pe surghiunitii lui Israel; tamaduieste pe cei cu inima zdrobita si le leaga ranile”.

Cântarea de lauda, muzica aceasta a inimii, are si ea puterea ei. Psalmistul o pune alaturi de lucrarile de restaurare. Muzica tamaduieste si leaga ranile noastre.

Scena întâi: unul din orasele Poloniei. Timpul: vremea celui de al doilea razboi mondial. Circumstanta: un grup de evrei asteptau sa intre in baile mortii pentru exterminare. Ochii lor erau atintiti asupra unuia mai batran, cu fata lunga, jumatate acoperita cu barba. Era rabinul lor. Toti asteptau sa auda de pe buzele lui niste cuvinte potrivite situatiei. Buzele acestea de pe care deprinsesera intelepciunea de viata si mangaierea erau acum asteptate sa se miste iarasi si sa rosteasca niste cuvinte potrivite. Dupa o tacere dureroasa, rabinul a vorbit. Ce sa spui insa intr-o astfel de situatie ? Iata care au fost cuvintele lui:

Haideti să cântăm o cântare de laudă.” Cu ochii pe jumatate inchisi, rabinul a inceput sa depene ca de pe un fir al vietii melodia molcoma a unui imn de la Sinagoga …

Scena a doua: temnita din Filipi. Timpul: vremea apostolilor. Circumstanta: Pavel si Sila sunt cu picioarele in butuci, in temnita din launtru, sau celula singuratica. „Pe la miezul noptii, Pavel si Sila se rugau si cantau cantari de lauda lui Dumnezeu; iar cei inchisi îi ascultau.” Cu ce i-a fermecat cantarea aceea de lauda de n-au fugit nici unul cand a rupt cutremurul usile temnitei ?

Scena a treia: gradina Ghetimane. Timpul: cu putin inaintea rastignirii. Circumstanta: Cuvinte de ramas bun, vreme de lupta spirituala si de agonie. Mantuitorul Si-a leganat sufletul ‘ntristat ‘n unduirile alinatoare ale cantecelor: „După ce au cântat cântarile de laudă, au iesit ‘n muntele Măslinilor„ (Marcu 14:26).

Scena a patra: acum si aici. Va multumim pentru o dupa amiaza de muzica la Bethel. Inima noastra avea nevoie de asa ceva.

Muzica în biserică – Daniel Branzei

Istoria a pastrat pentru Reforma privilegiul reintroducerii cintarii comune in biserica. John Hus a fost deschizatorul de drum care a alcatuit, in limba boemiana, cea dintii carte de cintari pentru crestini. Reformatorul german, Martin Luther, el insusi un muzician, a fost de parere ca muzica poate deveni un instrument misionar foarte puternic pentru raspindirea mesajului Evangheliei: „Voi inalta din toata inima acest dar pretios pe care ni l-a dat Dumnezeu in arta muzicala … Muzica trebuie socotita secundara doar Cuvintului lui Dumnezeu. Prin puterea ei, toate simtamintele umane sint rascolite si puse in miscare.”

Luther a scris cel putin 37 de cintece. Cel mai celebru dintre ele, „Cetate tare-i Dumnezeul nostru”, este supranumit „Imnul de razboi al Reformei”. Cintecele aparute in miscarea reformata au directionat inchinaciunea spre Christos, nu spre fecioara Maria, cum se intimplase pina atunci in liturghiile medievale si au inlocuit cintul gregorian barbatesc din limba latina cu cintari comune cintate in limba tuturor oamenilor din biserica respectiva. De la Reforma incoace, muzica bisericeasca a cautat sa urmareasca miscarile muzicale contemporane si continua sa reprezinte o parte foarte importanta din serviciile de inchinaciune ale bisericilor.

Charles Wesley a folosit in adunarile sale citeva melodii preluate din tavernele si salile de opera ale Londrei. John Calvin a angajat doi compozitori seculari ai zilei pentru a-si pune teologia pe muzica. Regina Angliei a fost intr-atit de scandalizata de „melodiile vulgare” ale calvinistilor incit le-a poreclit „serenade de Geneva”.

Cintecele considerate astazi „traditionale” au fost la vremea lor criticate si categorisite drept „scandaloase”. Cind partitura melodiei „O noapte preasfintita” a fost raspindita intiia data, George Weber, dirijor al Catedralei Mainz, a caracterizat-o drept „o vulgara scamatorie, lipsita de orice fel de sentiment sau caracter crestin”. Chiar si „progresivul” Charles H. Spurgeon a privit cu scepticism unele melodii noi ale timpului, melodii pe care le veneram noi astazi. Probabil ca cel mai greu de crezut este ca pina si celebra „Aleluia” a lui Handel a fost criticata la inceput de majoritatea crestinilor de atunci si etichetata drept „plina de teatralism si de vulgaritate”. I se imputa mai ales faptul ca nu are suficient mesaj, ci repeta de mai mult de o suta de ori cuvintul „Aleluia”!

De fapt, intreaga traditie a cintarii comune in adunare, atit de draga evanghelicilor contemporani, s-a strecurat cu foarte mare dificultate in serviciile noastre divine. A existat o vreme cind bisericile baptiste considerau cintatul melodiilor in biserici drept „lumesc”.

„Meritul” introducerii cintarilor comune in serviciile divine baptiste ii este atribuit lui Beniamin Keach, un pastor baptist din secolul saptesprezece. Profitind de faptul ca tuturor copiilor le place muzica, Beniamin Keach a inceput sa-i invete sa cinte pe texte crestine. Entuziasmul copiilor a fost insa repede potolit de temperarea parintilor. Credinciosii s-au impotrivit spunind: „cintatul in biserica este complet strain inchinaciunii evanghelice”.

Necazul cel mare a inceput insa atunci cind pastorul Keach a incercat sa faca intreaga biserica din Horsley Down sa cinte cintari comune. Prin anul 1673, singurul lucru pe care-l obtinuse a fost sa aiba ingaduinta ca biserica sa cinte un „imn” dupa serviciul de Cina Domnului (adunarea a fost „induplecata” de suportul biblic aflat in textul din Marcu 14:26). A trebuit insa ca pastorul sa faca o pauza si sa ingaduie celor ce se opuneau cintarii sa paraseasca sala de adunare. Dupa alti sase ani, in 1679, biserica a acceptat sa ingaduie cite o cintare „comuna” la toate serviciile speciale „de multumire”. Dupa inca paisprezece ani, biserica a fost de acord sa integreze „cintarea comuna” in toate serviciile ei divine. Hotarirea nu a fost nici atunci acceptata de toti. Douazeci si doi de membrii din adunarea lui Beniamin Keach au plecat sa formeze o adunare „in care nu se cinta”. Moda cintatului s-a raspindit insa repede la foarte multe alte biserici. „Biserica in care nu se cinta” s-a vazut silita sa accepte si ea noua practica atunci cind, la chemarea unui nou pastor acesta a facut din cintarea comuna conditia principala a venirii sale. Este clar ca poti uneori intirzia schimbarea, dar nu o poti opri la nesfirsit.

Exista oare o muzica „duhovniceasca”?

In „cacofonia” muzicala de astazi, multi se intreaba: Ce fel de muzica trebuie ingaduita in biserica? Exista o muzica „crestina”? In ce limite putem folosi muzica vremii?

In multe biserici se spune: „Trebuie sa ne intoarcem la „radacinile noastre, la muzica din vechime, la cartea de cintari”. Sint curios la ce fel de muzica „din vechime” se gindesc astfel de frati? Trebuie sa ne intoarcem la „cintul gregorian”? Nu cumva trebuie sa revenim la radacinile muzicii evreiesti? Majoritatea nu se gindesc sa se intoarca la aceste „radacini”, ci s-ar multumi sa revina la muzica de acum cincizeci sau o suta de ani.

Unii cred ca acele „cintari duhovnicesti” mentionate in Coloseni 3:16 sint genul de „imnuri” cintate in ultima suta de ani in biserici. Adevarul este insa ca nimeni nu stie ce fel de „cintari” existau in biserica primara. Stim insa ca acei crestini trebuie sa fi cintat o muzica adaptata instrumentelor si culturii din acea vreme. Cum pe atunci nu existau inca piane si nici orga, muzica cintata in biserica primelor secole n-a fost in nici un fel asemanatoare cu muzica bisericeasca de azi.

In cartea Psalmilor citim despre servicii de inchinare si de lauda in care erau intrebuintate tobe, chimvale, trimbite, tamburine, alaute si instrumente cu coarde. Mie mi se pare ca muzica lor trebuie sa fi semanat cu muzica „contemporana”, de care se pling unii astazi!

Este indeobste cunoscut ca, in dorinta de a traduce Biblia latina in germana vorbita de popor, Martin Luther a colindat pietele si a cules cuvintele cele mai simple din vorbirea cotidiana. Nu la fel de cunoscut insa este faptul ca acelasi Luther a cautat sa „rascumpere” piese muzicale de mare circulatie, atasind texte crestine unor melodii foarte „populare” (unele cintate chiar „la o halba de bere”).

Desi nu se pot da „decrete” papale ca in Evul Mediu, liderii bisericilor de astazi ar trebui sa selecteze din muzica asa zis contemporana exact acea muzica ce poate fi imaginata ca fiind cintata impreuna cu Domnul Isus si cu apostolii.

Muzica este de multe feluri. Exista o muzica adresata pornirilor „animalice” din noi si o alta muzica menita sa ne „inalte” spre dimensiunile divinitatii. Intre aceste extreme se afla muzica potrivita sa ne exprime trairile noastre din viata de fiecare zi: dragostea, entuziasmul, angoasa, durerea, bucuria biruintei si agonia esecului. Parerea mea este ca in masura in care toate acestea exprima si trairile unui caracter crestin, muzica poate fi calificata drept „buna”, drept „crestina”. Unele din subtitlurile psalmilor ne fac sa credem ca anumite melodii din lirica laica de atunci au fost folosite chiar si in psalmodierea de la Templu (Psalmul 56: „Se cinta ca ‘Porumbel din stejarii departati’”; Psalmul 69: „De cintat ca si ‘Crinii’”; Psalmul 80: „De cintat ca si ‘Crinii marturiei’”).

Traind in Los Angeles, America, am ocazia sa fiu uimit de diversitatea de genuri muzicale folosite in bisericile etnice. Este ca si cum biserici din toata lumea si-ar fi trimis reprezentantii la un urias festival muzical crestin. Bineinteles ca cea mai predominanta este, pentru fiecare grup etnic, muzica „populara” specifica: indiana, evreiasca, ruseasca, vietnameza, coreeana, etc. Factorul unificator il constituie muzica specifica tarilor care ne-au transmis miscarea „reformei”: muzica corala germana, engleza, americana, norvegiana. Se intilneste inca persistenta muzicii liturghice catolice si ortodoxe, dar au aparut si genuri noi (gospel, soul, folk crestin, muzica specifica negrilor etc).

Felul in care cinta o biserica spune foarte mult despre starea spirituala a ei. Nu neaparat „genul de muzica” practicat, ci „starea inimii celor care cinta”, atitudinea si angajamentul lor in cintare. La o cercetare atenta, singura „inchinaciune” acceptata in Noul Testament are definitia urmatoare: „in Duh si in adevar”. Asta nu selecteaza „genul” de muzica, ci „genul de inchinatori” placuti Domnului. Cit de intristat trebuie sa fie Duhul Sfint cind aude in adunari anunturi de genul: „Sa ne ridicam si sa cintam o cintare ca sa ne mai dezmortim putin…”

Unul din pastorii baptisti pe care-i respect mult a rezolvat problema muzicii din biserica lui printr-un sondaj de opinie. El i-a rugat pe membrii bisericii sa scrie pe un buletin de vot ce fel de muzica ascultau in majoritatea timpului, la lucru, in masina, acasa etc. I-a rugat sa nu se limiteze doar la „casetele inregistrate cu muzica bisericeasca”. Genul de muzica ales de majoritatea membrilor bisericii „in timpul liber” a fost decretat „acceptabil” pentru genul de muzica practicat in biserica. Pare o masura „radicala”, dar eu cred ca aceasta este o cale foarte inteleapta de identificare a muzicii „potrivite” pentru o anumita biserica. Oamenii de la tara nu trebuie fortati sa asiste la o muzica „liturgica” renascentista, si nici oamenii de la oras nu trebuie „scandalizati” cu melodii cu iz de muzica „populara”.

Putem folosi muzica necrestina animalica „la moda”, ca mijloc de evanghelizare si de stabilire a unei comunicari cu „generatiile pierdute” de astazi? Raspunsul ar trebui sa fie un categoric „NU”. Coardele sufletului nostru sint asemanatoare unei claviaturi de pian. Pot cînta la ea si Dumnezeu si … diavolul! Este datoria noastra sa hotarim cui ii dam voie sa ne atinga … „clapele”.

Daniel Branzai

sursa: http://www.resursecrestine.ro/eseuri/10441/muzica-in-biserica

Advertisements

2 thoughts on “Daniel Brânzei: Muzica în Adunarea Domnului

  1. Pingback: B a r z i l a i - e n - D a n (Un Barzilai izvorât din Dan)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s