Crestinismul nu este mitologic –  faptele Evangheliei sunt fixate adânc și precis în istorie…”în zilele lui Pilat din Pont”…, iar geografia Evangheliilor este una pipăibilă.

Evanghelistii nu fac apologetică Învierii, ei redau doar faptele, și o fac cu acuratețea și naturalețea faptului trăit. Ei scriu că primele martore ale Invierii au fost femeile. Dacă evangheliștii ar fi inventat Istoria Învierii, sub nici o formă nu făceau din femei martorul prim al învierii lui Isus. În lumea de atunci și de acolo, o femeie nu era credibilă într-un for de judecată și nici nu era acceptată ca și martor. Evangheliștii nu sunt însă interesati dacă mărturia femeilor este sau nu acceptabilă, ei par preocupați să relateze întocmai faptele, așa cum au fost ele și pe care le-au “pipăit”.

În vremea când s-au scris Evangheliile, nu creștinii erau aceia care aveau probleme să dovedească Învierea Domnului Christos ci conducătorii religioș evrei, care L-au dat pe Isus din Nazaret în mâinile stăpânirii romane să fie răstignit. Dilema era a marilor preoți care, după Inviere, nu aveau nici un argument serios împotriva mormântului rămas gol. De aceea, singurul lucru pe care îl fac, mai apoi este acela că: “v-am poruncit cu tot dinadinsul să nu mai învățați pe norod” în Numele lui Isus.

Un Christos mort ar fi rezonabil, și comod. Un Christos în mormânt ar fi istorie, amintire, neputință, un Christos care nu vrea/poate și nu cere nimic.

Un Christos Viu... devine “o problemă”….El te obligă la o decizie. Un Christos viu îți poate ieși în cale oricând și oriunde, în drumul tău ori în vis. El intră prin ușile noastre bine zăvorâte, ferecate cu părerile înalte despre noi înșine și joase, disprețuitoare,  despre El. Un Christos viu nu este timid. Când ni se arată, ne invită să îi punem degetul în coastă și-n palmele străpunse. Necredința noastră  nu anulează realitatea faptelor și nici Învierea Sa glorioasă și nici invizibila (acum) Lui  Împărăție.

Însă, de-alungul istoriei, miliarde de oameni l-au întâlnit pe Isus cel înviat, în diferite locuri și sub diferite forme.

Și, oameni de toate condițiile si culturile lumii, au fost și încă mai sunt mereu atinși de această “nebunie a crucii“, cum o numește Sfântul apostol  Pavel.

Biserica Sa, această imperfecă instituție,  din Est ori din Vest, istorică, reformată ori (neo)protestantă, este o realitate incontestabilă prin care oamenii vor cunoaște “AZI” înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu. Întâlnirea individului cu Christos cel înviat, indiferent cărei biserici îi aparține, continuă să producă oameni de o anumită calitate spirituală și morală, care sunt sare și lumina în acest amurg al civilizației noastre.

…În mijlocul valului uriaș de “știri” tragice, de depresie și disperare, care se prăbușesc ca un urlet sinistru  peste planeta Pământ…. iată marea noastră speranță – Hristos a Înviat!…

Liana și Florian Guler,
Troy-Michigan