EUGEN TĂNĂSESCU: ERORILE NORVEGIENILOR

646x404 A. Secretomania. Ridicarea unor copii de acasă ridică întrebări. Mai ales când avem de-a face cu familii care, cel puţin la prima vedere, par familii serioase, aşezate şi care, având mai mulţi copii, par a garanta că ştiu ce înseamnă educarea unui copil.

A nu comunica eficient în astfel de cazuri, a invoca „principiul confidenţialităţii” dincolo de limitele firescului, a nu explica ce s-a întâmplat de fapt, constituie, după mine, o eroare gravă. Mai alea când copii sunt „săltaţi” fără o anchetă serioasă şi fără o decizie juridică. Sau, şi mai grav, când apar tot felul de teorii conspiraţioniste.

Titlurile în care statul norvegian este acuzat de „răpire”, „arestare” sau „trafic” al copiilor sunt deplin justificate, în lipsa unor explicaţii clare. Prin asta, statul norvegian îşi contrazice multe din principiile transparenţei şi echităţii democratice. Mai e Norvegia democraţie pentru părinţi şi copii?

B. Unidirecţionalitatea şi autonomizarea. Cred în faptul că norvegienii au înţeles foarte bine că educaţia nu se face cu băţul, ci cu argumentarea eficientă. Doar că pare că o face doar într-o direcţie, accentuând „interesul superior al copilului”. Păi părintele nu mai contează? Poate că în ţările nordice individualismul a dus la crearea unei mentalităţi stranii. Am auzit şi eu că unii părinţi nordici îşi trimit efectiv de acasă copiii, după o anumită vârstă, în vâltoarea vieţii, pentru a-şi câştiga singuri existenţa, pentru a nu le fi povară. Dar mi-e greu să cred că părinţii nu mai ţin la copiii lor, socotindu-i doar nişte străini. Ori statul norvegian uită că legătura copil-părinte e bidirecţională. O familie este o comunitate în care se împărtăşesc valori şi sentimente, nu un contract social rece şi sterp.

De acord că părintele care îşi desconsideră copilul, umilindu-l, maltratându-l sau uitând de el, să rămână departe de el, spre binele tuturor. Dar, citind prin lista cu criterii de preluare a copiilor, am senzaţia că statul norvegian consideră copilul un om deja matur, care are discernământul şi îndreptăţirea să fie aproape autonom faţă de părinţi. Ori viziunea asta nu prea merge. Ca şi faptul că, după preluare, părinţii pot ataca în justiţie decizia. Păi pare încălcarea prezumţiei de nevinovăţie: statul crede orice spune copilul, iar părintele, dacă se consideră nedreptăţit, să dovedească în instanţă. E un abuz? După mine, este, pentru că nu te poţi baza întotdeauna pe declaraţiile copiilor. Sau, chiar dacă ei spun că au fost maltrataţi, trebuie mai întâi să faci o anchetă, să-i asculţi şi pe părinţi.

Dar, dacă tot vorbeşte Norvegia de „traume emoţionale”, am şi eu o întrebare esenţială:

Faptul că pruncii plâng şi urlă de dorul părinţilor lor (asemeni şi părinţii după copii) nu sunt tot nişte traume, provocate de stat?

60x50Citeste mai mult: adev.ro/o13ewn

Autor: Eugen Tănăsescu

One thought on “EUGEN TĂNĂSESCU: ERORILE NORVEGIENILOR

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.