Poate că cel mai urât lucru din armată, pe lângă privațiunile materiale ale unui stagiu militar efectuat în vremea comunistă, era acela că erai urmărit! (Mihai Pop)

La 18 ani și 11 luni a trebuit să încep să-mi satisfac datoria  față de țara mea – România

Am fost încorporat pe 16 septembrie 1987. Au fost 16 luni de privațiuni, de foame, de oboseală, de umilințe care trebuiau să scoată din mine un bărbat adevarat. Cel puțin așa se spunea. Dar poate că a fost importantă pentru că am văzut că și acolo Dumnezeu îmi purta de grijă. Chiar în situații diverse. 

Dumnezeu m-a ferit de accidente, chiar și când după patru luni instruirea mea devenise altceva, adică muncă brută în construcții și care părea foarte esențială pentru țara  mea. La fel cum era și munca în agricultură sau unde  țara mă trimitea… Dar aia o desfășuram doar duminica, când se spunea că suntem liberi de program. Totul fără să fim vreodata plătiti, ba dimpotrivă. Și uite așa țara aceasta a progresat datorită militarilor, elevilor și pușcăriașilor, adică a sclavilor institutionalizați.

Am lucrat si in constructii in armata. Nu conta ca nu ma pricepeam, ca nu aveam un Instructaj al Protectiei Muncii, ca nu aveam o coarda de siguranta la zeci de metri de pamant cu care sa fim feriti fata de o cadere accidentala.. In constructii lucram pe schela avand ca echipament de protectie  o salopeta rupta si o casca de protectie galbenă. Orice pas gresit făcut pe aceea schelă ne-ar fi putut sa aduca moartea, pentru ca nimanui nu-i pasa ca militarii sa aiba un minim de siguranta. Totul parea precum azi, prea scump, iar viata umana prea ieftina…

Si mai era foamea. O foame crancena. Si cum traiam finalul unei Epocii de Aur in care nu mai gaseai nici macar biscuiti, exista o mare problema. Bineinteles ca nimanui dintre cadrele militare nu ii pasa. Ei mancau excelent la popota unitatii, platind de curand, 10 lei la masa de pranz, (caci pana in 1986 mancau gratis) din cele 3000 de lei castigati pe luna caviteji militari care neavand cu vreun inamic extern sa se lupte si transformandu-si burtiile in burdihanuri lenese, trebuiau sa se confrunte in mod necesar cu un inamic, asa ca au descoperit in soldatii nemancati si nedormiti, un inamic facil si incapabil sa le dea o replica pe masura. Iar daca exista razboiul perfect, el poate incepe cu o forta militara ce nu poate fi contracarata cu nimic. In fond, cadrele militare ale comunismului descoperisera razboiul virtual, mult inainte ca Internetul sa ni-l aduca in case. Ei puteau tavali la propriu soldatul romanesc in orice glod fizic ori moral, cu obtiunea obligatorie ca a doua zi, acesta sa fie curat si sa miroase a lacramioare, inchisi in unitatii, blocati, uitati, furnici intr-un musuroi concentrational, mai abtiri decat vecinii nostrii de la puscarie, cum am avut eu, sa se intrebe in ce mod ar putea sa se intample o astfel de minune, fara sa comiti infractiunea de a fugi o ora din unitate pentru a cumpara/fura un sapun sau un deodorant.  Ei na! Motto acestor oameni era: Soldatul romanesc trebuie sa se descurce in orice imprejurare! Sven Hassel ar fi avut ce invata de la armata comunista romana! Nebuie si ticalosie la maxim!

Foamea!… Tulburatoare pentru ca asa cum sunt cele mai groaznice lucruri care exista, nu e ea, nu neaparat foamea, ci lipsa de speranta a unui viitor. V-ati intrebat vreodata cum e lipsa de speranta? E foame? E sete? E sa ramai in armata comunista fara Noul Testament ascuns in buzunarul mic al pantalonului? Stiti cum am vazut eu foamea intr-o seara din octombrie 1987? Ca nu mai puteam…Cumva ceva devenea atat de dureros si fara sens ca nu mai puteam…Foame! Foame! Foame! Ce rau facusem? Ce nebunie exista in tara mea incat sa fiu mereu flamand? De ce locotenentul Paic, cu care mancam din conservele trimise cu greu de mama mea, imi punea masca anti-gaz pe figura si ma obliga sa fug 5-6 Km cu ea si tot armamentul pe mine, iar cand o dadeam jos, din aceea masca, curgea un pahar de 150-200 grame apa formata din respiratia mea? Aproape ma inecam cu propria apa nascuta din respiratie si sudoare! Si atentie! Eu nu am trecut printr-un razboi!… Oare cum ar fi fost la razboi cu astfel de ofiteri si subofiteri incercand sa-si invinga armata lor, nu pe a altora? Foamea! Mistuitoare, dar ne facand nimic acesti oameni ca sa o potoleasca!…Intr-o dimineata de duminica, intr-un inceput de octombrie placut, cum poate fi doar la Galati, trist totusi, dupa ce ne terminasem treaba prin unitate, am gasit o gramada de moloz uitata de luni de zile, dar acolo am gasit si o “comoara”: o bucata de paine avand vechimea probabil a gramezii. De luni de zile in aceasta unitate parasita din Galati… In prima instanta am vrut sa o mananc, dar era atat de plina de moloz, alba, puteai sa o confunzi cu o piatra, incat imi era teama sa nu ma imbolnavesc mancand asa ceva. Da! Dar imi era atat de foame!…Oricum mi-a venit o idee mai buna: azi voi manca ceva natural…Erau cativa copaci mai mici cu o frunza lata pe care eram hotarat sa o mananc…Mi se parea ispititoare. Cineva mi-a dat insa cateva sticksuri ca sa imi amagesc foamea. Un excelent om, un maghiar deosebit din  judetul Brasov, un veteran, a simtit nevoia sa fie solidar cu un prapadit ca mine un biban, el care era caporal si avea o vechime in armata de vreo 10 luni! Sa isi imparta putinele sticksuri cu mine un nimeni! Poate si el saracu’ a ramas flamand pentru ca si-a impartit cele cateva betisoare cu mine!… Ii multumesc lui Dumnezeu pentru el si pentru sticksurile lui care pe moment mi-au alungat gandul de la pomii cu frunza lata…Sa fie Dumnezeu cu el pe veci!….Si pana sa servesc pranzul acesta din verdeturi, am fost anuntat spre surprinderea mea ca sunt asteptat la poarta unitatii. O veche cunostiinta mi-a adus atunci pui prajit, cartofi si salata! Cred ca a fost cel mai grozav pranz servit vreodata! Si cred ca nu a fost o coincidenta. De fapt, stiu sigur, ca Dumnezeu s-a ingrijit de painea cea de toate zilele asa cum El a promis! Si chiar daca puii prajiti nu i-am mancat zilnic, macar cat am lucrat in agricultura, mai ales toamna, am avut de mancat. Ba o burta plina si recunoscatoare de sfecla furajera, ba de ceapa goala, ba de ardei pentru export, ba porumb crud… Acum cumpar porumb din acela la conserva ca sa fac pizza. Atunci mancam tot ce era mai natural de pe ogoarele scumpei patrii. Oricum nu a mai fost aceea foame groaznica pe care am simtit-o in aceea zi de octombrie 1987.

Ba chiar mai mult! Păzeam un tren miltar intr-o gară din Făurei pe la sfârsitul lui martie 1988. Era cinci dimineata, frig, plictiseala si o patrulare inutila a unui tren militar, inarmat cu un AK-47 de productie romaneasca, avand in sectorul armei cinci cartuse de razboi…. Pe o linie alăturată fusese un tren incarcat cu grau care plecase, de un timp si din care prin crapaturile de la vagoane cazusera seminte. O femeie venise sa adune boabele de grau, de mare pret, intr-un timp in care totul si nimic nu mai conta si care altfel ar fi fost mancate de pasari, cazute pe langa linii. Insa aceea doamna mi-a cerut prima data voie mie sa le adune…”Va rog, adunati!” i-am spus. Nu era treaba mea…Insa era un risc sa lasi sa se apropie de tren pe cineva strain. Exista o divizie miltara de diversiune, misterioasa, legendara chiar, despre care am auzit ca se ocupa cu tot felul de teste. Adica testa paza diferitelor obiective militare, ori noi aveam un tren militar a  carei tehnica militara veche, dar extraordinar de scumpa, sovietica, buna pentru inceputul anilor ’60,  valora se pare, dupa spusele ofiterilor daca e sa-i credem, 585 de milioane de lei in valoarea anului 1988. Ca un exemplu un apartament de trei camere costa in jur de 200 de mii de lei. Noi pazeam un “cartier” intreg. Acei militari special antrenati mergeau in unitati si furau la propriu steagul de lupta al unitatiilor. Iesea cu uriase scandaluri, cu demiteri, degradari si poate cu batalioane disciplinare. Sau puneau o stampila cu o cerneala speciala, care nu se stergea in conditii normale, cu cuvantul “MINAT”! daca garda nu isi facea datoria si nu era prezenta…Asa ca am fost cu ochii pe aceea femeie. Nu puteam sa fii sigur niciodata cu cine am de-a face. Nu a fost cazul sa ma sperii, dimpotriva!

Pe la cinci si jumatate, eu care nu am fost niciodata interesat de dulciuri, cu toate ca acum sunt pedepsit sa am diabet, mi-a venit pofta de o prajitura. De ce nu stiu. Fara sa vreau prin cap imi treceau imagini cu prajituri, derulandu-se fara sa vreau…Era desigur oboseala noptii, a zilelor de stres din armata…Prajituri si prajituri!…Dar in momentul acela aceea, femeie ce aduna graul, pur si simplu s-a oprit din lucru. Ar fi trebuit sa vedeti scena! A ramas  cateva clipe parca paralizata cu mainiile in grau de langa sina, apoi s-a intors incet spre mine si m-a privind lung si atent de parca niciodata nu m-ar fi vazut decat in acel moment. S-a ridicat incet, ne mai fiind interesata de graul de pe pamant, cu care isi putea hrani animalele, si s-a apropiat de mine cu o punga de nylon in care invelite in servetele albe ceva ce imi doream atat de mult si atat de straniu: prajituri! Mi le-a dat in spunand: “Ia-le, în Numele Domnului!” Am fost uimit si sunt uimit chiar si azi. Ce șanse sunt ca totul să fie o întâmplare? Ce șansă este ca cineva să vină cu prăjituri la cinci dimineața pentru a aduna grâu, dar apoi să le dea unui militar necunoscut, chiar in momentul când acela și le dorea, în Numele Domnului?

 Pentru mine aceste lucruri au insemnat un semn! Că Domnul nu îți dă doar pâinea cea de toate zilele, îți dă și o prăjitură! Nu îți dă doar ce a promis, îți dă mai mult decât atât. Dar trebuie să ai credință și răbdare…Ceea ce mai târziu nu am mai avut!
**********************

Poate cel mai urât lucru din armată pe lângă privațiunile materiale ale unui stagiu militar efectuat in vremea comunista, era acela că erai urmărit! Ofiterii aveau selectati dintre soldati, băieti care isi urmareau colegii…Dar era acolo cel mai de temut om: ofiterul de “contra informații“, sau CI-stul cum i se spunea, a carui munca era sa urmareasca atat militarii in termen, cat si cadrele militare. Orice unitate avea asa ceva.
Sincer nu am fost o persoana care sa discut cu multi camarazi despre Dumnezeu. Dar am facut-o cu cativa colegi. Si citeam pe ascuns Noul Testament! Daca as fi facut-o pe fata mi l-ar fi confiscat! Ura impotriva lui Dumnezeu era extrema. Mai ales ca ne invecinam printre alte obiective destul de ciudate, cum ar fi un liceu, o inchisoare, o fabrica de paine, un spital pentru TBC-isti si cu o biserica ortodoxa, cred ca se numea Biserica Negru-Voda. De Pasti au dublat garda doar la gardul acelei biserici, ca nici unui militar sa nu-i treaca prin cap sa sara gardul si sa mearga la slujba de Inviere!

Uneori pe nepusa masa ofiterii se hotarau sa ne faca controale la buzunare, si uneori la valize, in speranta ca vor gasi, ceva literatura religioasa sau alte materiale care nu corespundeau ideilor oranduirii socialiste. Materialele pornografice insa, se bucurau de o ingaduinta suspecta din partea cadrelor. Biblia insa era cea mai urata si urmarita Carte.
Era in luna mai 1988, cand s-a intamplat asa ceva. Eu aveam un Nou Testament micut in buzunar si nu doream sa imi fie confiscat.  Brusc ofiterii au dorit sa ne faca un control la buzunare. Parca eram niste delicventi, niste hoti!… Intamplator sau mai degraba nu, langa mine era un container pentru deseuri metalice, dar care niciodata nu se punea nimeni nimic in el, uratind prin prezenta lui aleea principala a unitatii, mereu foarte curata si varuita. Eram inconjurat de treizeci de soldati si cadre militare. Nu ma pot lauda ca am rapiditatea de mana a unui scamator, dar am reusit sa iau Noul Testamentul din buzunar si sa-l arunc sub container, ca sa il salvez, fara ca nimeni sa vada. Cred ca in clipa aceea Domnul a inchis ochii tuturor celor prezenti, alta explicatie nu am. Buzunarele mi-au fost controlate fara obiectiuni! Seara am recuperat de acolo scumpa mea Carte Sfanta! Slavit sa fie Domnul Isus Christos!

Insa avand si o felie de paine (foamea inca ma incoltea), locotenetul Mihai Pletoianu, comandantul meu de grup, cel care ne spunea cum el avea in Scoala de ofiteri de Artilerie, de pe strada Mihai Voda, culmea! din Brasov, tot timpul o felie de paine in buzunar, cand mi-a gasit-o pe a mea, s-a suparat cam tare pe mine pentru asta…Nu era un baiat rau, dar sincer nu am putut sa-l inteleg niciodata. Daca o felie de paine ascunsa in buzunar supara, cat i-ar fi suparat pe toti acestia Pâinea Vietii?…

Inca de pe aceea vreme doream sa scriu poezii crestine, iar in armata am scris vreo trei intr-un carnet. La un control inopinat la valiza, mi-a fost gasit carnetul si i-a fost predat comandantului de divizion. Caci a scrie poezii crestine era desigur primejdios pentru oranduirea socialista. Comandantul  de divizion, tovarasul locotentul-major Bulhac m-a invitat sa discutam in biroul său despre poeziile mele și, desigur, despre religie. Nu era un om rău, ba dimpotrivă. Era un om aparte!… Și cred că dorea să audă și altceva decât propaganda otravită a regimului comunist, însă orice îi spuneam, el îmi dădea o replică versată, negând orice afirmație a mea…Eu aveam 19 ani, el avea 35 de ani, era un om inteligent și abil, care făcuse Academia Militară, o facultate militară, și care în final s-a arătat dezamăgit de mine, spunându-mi că versurile erau bune, dar eu nu mă ridicam la înălțimea lor (sic!). Poate avea dreptate! Dar orice îi spuneam, el găsea o replică pentru a nega totul! Iar daca nu ai o bază de discuții cu cineva, o chestiune pe care amândoi să o considerați reală și de la care să extindeți subiectul, atunci totul devine o pierdere de timp! Oricum ar fi, m-am bucurat de o anumită apreciere a acestui comandant în cele cateva luni până la finalul stagiului militar. Și mă gândesc acum că poate discuția, cu tot negativismul acestui comandant, a contat măcar un strop…Cine știe? Doar Dumnezeu!
Și totuși cred, că nu dorea să fie învins, ci convins.
*************************

În septembrie 1988 doream să merg acasă într-o permisie, când a apărut în locul unde ne adunam, noi, ce-i ce serveam patria la diribau, lângă zidul pușcăriei, locotenentul-major Rusu, CI-stul unității. “Ce?.. Mergi acasă?… Te duci la biserică, bă Pop?…” mi-a strigat el cu răutate în glas. Am rămas surprins. Nu credeam că mă cunoaște. Nu știam că ar știi de permisiile mele. Dar s-ar putea ca noi creștini să fim mult mai cunoscuți decât ne închipuim, având, vorba Apostolului, un nor mare de martori. Pământești și invizibili… “I-a intră tu la mine în birou, să stăm un pic de vorba, bă, Pop!” mi-a strigat Ci-stul dur. M-am supus și am intrat, chiar daca mă simțeam un pic speriat. Poate chiar un pic mai mult. M-a poftit sa stau jos și a început un soi de anchetare a mea. Aflase că sunt penticostal, care cred eu, era o infracțiune destul de gravă în ochii acestui om și a regimului, a Țării Românești și socialiste… M-a intrebat dacă în vreo permisie sau învoire de-a mea fusesem la biserică. Nu avea sens să mint și nu vedeam de ce să mă ascund, așa că am recunoscut căda. Fusesem la biserică. Mi-a spus clar că fiind miltar nu am voie să merg la biserică! -Clar?m-a intrebat el -Foarte clar! am raspuns eu.  M-a intrebat dacă în Galați am fost la biserică. I-am spus ca da. La baptiști, pentru că erau mai aproape de unitate, decât penticostalii unde fusesem doar o dată într-o învoire de vreo 48 de ore cu mama mea, care venise din Brasov să mă vadă! Într-o învoire de 4 ore nu putea să ajung acolo, decât la frații mei baptiști și să mă întorc în timp util. (Mi-a duc aminte că de de câte ori mă duceam la aceea biserică micuță, dar minunată, era un frate și cu soția sa, oameni mai în vârstă care mereu mă invitau la ei acasă ca să servesc prânzul. I-am refuzat mereu și parcă acum îmi pare rău, căci erau oameni ai lui Christos.
************************

 Tovarășul Ofițer de “Contra informații” Rusu a continuat interogatoriu și m-a intrebat cine mă vizitează pe mine, așa, de regulă. I-am spus că o doamna cu numele Moraru, care stă în Galați, prietenă cu mama mea, și care îmi mai aducea câte ceva de mancare, și mai rar parinții mei. Atât. “Nu”, zice CI-istul, parcă gândindu-se la ceva mai profund și adevărat. “Te-a mai căutat cineva!…” Și mi-a dat numele cuiva de care nu auzisem niciodată. Am negat. A renunțat să mă acuze că am fost cautat de cine știe ce persoană din Galați, cu care ei aveau o problema, presupun… “Bă, dar ia zi tu, bă, ce faceți voi acolo, la biserică, când vă adunați?…Vreau să știu și eu!” mi-a cerut el. Poate ca ar fi trebuit sa-l invit sa vada exact ce faceam noi acolo. I-am spus ca ne rugam, citeam din Sfanta Scriptura, cantam… “Mă, dar eu am auzit ca sunteti finantati de americani!” spuse cu rautate si ironie locotentul-major de contra-informatii. Un om de vreo 35-38 de ani care parea ca stransese suficienta ura invatata pentru toti pocaitii si americanii mamii lor, cat sa dea la altii pe gratis… I-am raspuns ca nu stiu ce finantari ar face americanii. Mi-a replicat ca americanii prin finantarile lor, contribuiau la actiuni impotriva statului socialist roman! Dorea sa spuna ca si eu, chiar daca indirect, sunt implicat in actiuni contra oranduirii socialiste! Periculoasa acuzatie care ar fi putut sa imi aduca niste ani de temnita. Ca sa fac o gluma, ar fi trebuit sa ies pe o poarta si sa intru pe cea a vecinilor de alaturi…Insa i-am explicat ca Sfanta Scriptura ne indeamna sa fim supusi autoritatii, nu sa ii facem probleme, sa avem o viata pasnica si linistita. Intr-un final dupa mai multe intrebari si acuzatii, mai mult sau mai putin voalate, m-a lasat sa plec. Afara ma astepta locotenetul-major Caramalau, care era comandantul meu direct pe “linia” constructiilor. Eram detasat ladiribau pentru o perioada lunga. Caramalau parea un pic ingrijorat afland ca fusesem chemat la raport de ofiterul de contrainformatii. “Ce a vrut ăsta, mă, cu tine?” m-a intrebat deranjat de gestul CI-istului, locotenentul-major Caramalau in stilulul său direct și cinic… Un tip care m-a plesnit cu casca peste spate, la plamani, cand nu am facut normade decapat peretii cu vreo doua luni inainte. Norma inventata de el. Dar senzatia a fost groaznica cand plamanii au ramas fara aer in urma loviturii sale puternice. M-am sufocat! Stia cum sa loveasca! Totusi niciodata nu l-am urat, dimpotriva…“Era suparat ca merg la biserica, la penticostali!” am recunscut eu. Locotenentul major Caramalau era un tip dur, corect si fara frica, cam betivan, dar asta e, un om dintr-o bucata care nu parea sa accepte vreun compromis, cu o față aspră și greu de impresionat. A rânjit și mi-a zis pe un ton sarcastic:”Și cel durea pe el capul?”. Mai avusese soldați de la alte confesiuni decât cea ortodoxă, cum eram eu si alți neo-protestanti. Nu făcuse niciodată discriminări. “Dorea sa stie ce facem noi acolo, la biserica!!” .“De ce nu l-ai chemat sa vina sa vada la fata locului?” a zis el sarcastic.”Va dati seama ca ar fi crezut ca il iau peste picior!” am răspuns eu trist. A dat din cap: “Aşa sunt ăştia ca Rusu!” a spus el cu o doza de dispret, chiar scarba la adresa securistilor.
Am povestit destule in cei 30 de kilometri care i-am parcurs de la Galati cu trenul impreuna. Ne-am despartit in Braila. Mi-am zis ca mai exista si oameni care nu urasc ceea nu cunosc si care sunt deschisi la minte.

Am ajuns seara la Brasov. Ma simteam liber pentru cateva ore, parca nu mai exista armata, nu mai exista foamea, nu mai exista umilinta, nu mai exista ofiterul de contrainformatii si toate acele lucruri urate care trebuiau sa ma transforme totusi, intr-un barbat adevarat…Sau, cine stie, poate mai degraba intr-un crestin adevarat. A doua zi am incalcat din nou legile statului roman si m-am dus la biserica. Ba inca de doua ori! Si dimineata si seara! Cred ca mereu am fost in felul meu un rebel!…

 La sosirea mea in unitate, cred ca era miercuri, am fost din nou invitat la tovarasul locotenert-major Ursu, care dorea sa afle ce am facut in permisie. Se pare ca permisele mele devenisera un subiect foarte important pentru acest vajnic aparator al oranduirii socialiste!

 Prima intrebare a fost daca am fost la biserica duminica. I-am raspuns afirmativ. Nu a mai insistat pe acest subiect. Mi-a reluat acelasi set de intrebari, testand sa vada daca am spus adevarul prima data. Parca facusem cine stie ce crima! Apoi a fost interesat sa afle pe cine cunosc in Galati. I-am spus ca mama mea are un var de-al doilea. Pe care l-am vizitat impreuna cu ea, cand a venit in Galati de vreo doua sau trei ori. A dorit ceva mai tarziu, sa afle daca in familia mea mai exista pocaiti. Mai aveam o matusa la Bucuresti, care era credincioasa la Biserica Baptista. “Are copii?”.  “Are!”am spus eu. “Sunt pocaiti?” m-a intrebat curios. Am râs fără să vreau. Cu tot stresul anchetei. “De ce râzi?” a intrebat el iritat. “Pentru ca nu sunt pocaiti, ci sunt ca dumneavoastra!”. A ramas surprins. “Cum ca mine? Ce vrei sa spui?” “Adica lucreaza in domeniul Securitatii!”. “Hm! Si cum ii cheama?”. I-am spus numele varului meu si apoi numele sotului verisoarei mele. O clipa a incremenit si a parut usor speriat, nu ma intrebati de ce, pentru ca nu stiu. “Il cunosc! Il cunosc pe sotul verisoarei tale!”  a raspuns nu doar ganditor sau deranjat, ci ca parand ca a călcat pe un tărâm unde nu e bine sa te bagi. “E cel care se ocupa de Televiziunea Română!” gândindu-se la sotului verisoarei mele.”Nu stiu unde lucreaza!” i-am raspuns eu, mirat si oarecum detasat vazandu-i reactia.  “Acolo!…Da!.. Acolo lucreaza!…” a raspuns cu glas scazut, ganditor. Dupa cateva clipe, urmatoarea miscare a fost sa ma salute si sa ma lase sa plec. Nu m-a mai deranjat niciodata. Se pare ca a fost doar o coincidenta de nume. Pentru ca simpaticul sot al verisoarei mele a negat ca ar fi avut treaba cu TVR vreodata! Sau poate ca nu! Nici acum nu stiu! Și nici nu-mi pasă!

A fost o experiență neplăcută, dar cred că un crestin ajunge să fie definit, nu prin experiențe placute (cu toate că se acreditează si această idee), ci să fie format de cele neplăcute, de prigonirile pe care le trăiește în viață.

(Extras din Mărturia vieții mele Partea 1 – Începuturi)

 http://altarul.blogspot.com/p/marturia-vietii-mele.html