SIMERIA – NOIEMBRIE 1947

(episodul 2)

De la Baru-Mare m-am întors la Simeria, fără a avea vreo programare.  A fost, cred, călăuzirea Domnului să vin la Simeria.

Poate a fost o motivaţie personală, din pricină că aveam unele cunoştinţe acolo, din vizitele anterioare, pe când încă nu eram credincios. Înainte de cel de-al doilea război mondial, în anexele Bisericii Baptiste din Simeria a funcţionat şi un orfelinat de copii. În anul 1939 am făcut o vizită la Simeria, cu o orchestră combinată de mandoline şi chitare, formată din tineret, din Arad şi Deva. Acolo l-am cunoscut pe fratele Simion Cure, un om minunat al lui Dumnezeu, care pe vremea aceea era un pedagog al copiilor din orfelinat. Orfelinatul însă a fost închis, şi copiii evacuaţi, cu ocazia persecuţiilor religioase lansate de Biserica Ortodoxă, din timpul regimului antonescian, când toate bisericile neo-protestante au fost închise şi sigilate în toată ţara. Mulţi credincioşi au suferit persecuţii şi unii au fost arestaţi pentru credinţa lor creştină.

Fiind abordată problema persecuţiilor religioase, în perioada interbelică, anii 1930-1945, şi părinţii mei şi întreaga familie au suferit persecuţii sub diferite forme. Tatăl meu a făcut serviciul la Biblioteca Palatului Cultural din Arad. Din pricină că s-a pocăit, a fost convocat în două rânduri de episcopul Grigorie Comşa în faţa unui sobor de preoţi, cu scopul de a-l determina să se reîntoarcă la aşa zisa “biserica-mamă”, religia ortodoxă. În ambele ocazii, i s-au făcut oferte generoase, deoarece înainte de a se fi pocăit, el dirija 10 corul bisericesc din Arad-Gai. I s-a oferit şcolarea tuturor copiilor, casă şi pământ bisericesc şi promovarea în serviciu. Tatăl meu însă nu a putut face concesii în materie de credinţă, orice compromisuri fiind considerate o dezonoare la adresa Domnului Isus Hristos şi pierderea vieţii veşnice. El s-a argumentat în faţa episcopului şi a soborului de preoţi ca şi apostolii altădată cu Cuvântul lui Dumnezeu: “Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dunmezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu” (Fapte 4:19). Şi: “Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!” (Fapte 5:29). Reversul a fost cu ameninţări grave, că nu-şi va putea şcola copiii şi îşi va pierde şi serviciul. Nu au fost vorbe goale doar, ci episcopul Grigorie Comşa s-a şi ţinut de cuvânt.

În cartea scrisă de către episcop după aceea, cu titlul “Sectele religioase”, aveam să citesc şi eu mai târziu cum tatăl meu a fost portretizat în două locuri ca “eretic periculos”. Fraţii mei au trebuit să fie daţi la meserii, iar tatăl meu scos din serviciul Bibliotecii Palatului Cultural. Singurul care a putut face studii superioare dintre toţi copiii am fost eu, deoarece episcopul Comşa a murit curând după aceea de cancer. Noul episcop al Aradului a fost Andrei Mager, un om blajin şi cu frica lui Dumnezeu. El a încercat o atragere a baptiştilor la biserica ortodoxă, folosind metode diplomatice.

Odată cu închiderea bisericilor neo-protestante în luna mai 1942, biserica ortodoxă a invitat, la manifestaţia prilejuită de ziua eroilor din acel an, corul mixt al Bisericii Baptiste Speranţa, Arad. Echipaţi în costume naţionale, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei, procurate din Ţara Crişurilor, au început procesiunea din piaţa catedralei ortodoxe, prin centrul oraşului, până la crucea eroilor şi înapoi. Corul a evoluat cu două cântări, în faţa catedralei, şi anume: “Doamne bun, ascultă rugăciunea noastră” şi “Deasupra ţării zorile răsar”. S-a cântat şi eroilor şi alte cântări pe tot traseul procesiunii la “crucea eroilor”. Din acest cor am făcut şi eu parte. Episcopul Mager, impresionat de evoluţia corului, ne-a invitat şi la o recepţie în sala festivă a episcopiei, împreună cu păstorul bisericii. Au avut loc scurte cuvântări, corul a fost solicitat să cânte vreo două sau trei cântări şi în final au fost servite dulciuri. Mulţumirile au fost reciproce, ca o bună mărtuire pentru acea ocazie, dar compromisuri pe considerente de credinţă nu au avut loc din partea noastră.

De persecuţii religioase am avut şi eu parte încă din copilărie. Pe când aveam 12 ani, eram în clasa a V-a elementară în cartierul Gai, anul şcolar 1936/1937. În timpul acela, religia era materie de studiu cu note ca şi celelalte materii şi era predată de preotul Ionescu, din cartier. Materialul predat era cuprins în manualul “Morala creştină”. “Nenorocirea era că eram dintr-o familie de aşa-zişi “pocăiţi”, binecunoscuţi în cartier, etichetaţi ca şi “eretici”. Din aceste motive, preotul nu mă putea suferi şi mă bătea cum nimeni în viaţa mea nu mă bătuse. Îmi cerea să ţin degetele de la mâini împreunate, cu vârful unghiilor în sus, iar el îmi administra lovituri cu o bucată de lemn, de esenţă tare, luată dintr-un scaun. Pe nici unul dintre ceilalţi elevi nu-mi aduc aminte să-i fi bătut aşa. Dar nu era numai atât. La religie, pe trimestrul 1 şi 2 aveam nota 4, fiind în pericol să rămân repetent din cauza religiei, deşi aveam note foarte mari la celelalte materii şi eram premiantul clasei. Aveam ca învăţătoare pe doamna Nadejdea Nica, soţia Dr. Botiş din Arad. Dânsa era originară din Bucovina-Cemăuţi. Văzând notele de la religie, s-a alarmat şi l-a anunţat pe directorul şcolii, domnul Drincu Ioan. Acesta a convocat în grabă un consiliu profesoral şi l-a invitat şi pe preotul Ionescu să dea explicaţii. Doamna Nadejdea Nica-Botiş ţinea foarte mult la mine, căci eram cel mai bun elev al ei, şi le-a spus părinţilor mei ce anume s-a întâmplat la acel consiliu profesoral. Directorul şcolii i-a cerut explicaţii preotului: “Ce faceţi, domnule preot Ionescu, ce se întâmplă cu Mihail Iovin? Este premiantul clasei şi dumneavoastră vreţi să-l lăsaţi repetent la religie?” Rezultatul a fost că pe trimestrul 3, care era ultimul, a invitat toată clasa a V-a la examinare la parohie unde avea şi locuinţa familiei. De data aceasta a procedat cu totul diferit ca în timpul anului. A făcut nişte bilete cu subiecte din materia predată şi le-a pus pe masă. Când mi-a venit rândul, m-a pus să trag şi eu un bilet cu subiectul din care trebuia să răspund. Au trecut 65 de ani de atunci, dar nu am uitat subiectul care mi-a revenit mie: “Ce este Biserica?” Fireşte, răspunsul meu a fost bun şi domnul lonescu mi-a dat nota 8 pentru trimestrul 3. Astfel: (4 + 4 + 8 ):3=5,33.  Deci notă de trecere şi astfel am promovat şi eu clasa a V-a elementară. Mărit să fie Domnul!

Sigur, pe vremea aceea eu nu-mi dădeam seama ce anume înseamnă credinţa şi persecutţile pentru credinţă. Poate să fi fost o prevestire, aceea că aveam să sufăr zeci de ani suferinţe greu de imaginat, persecuţii, arestări, torturi până la spălarea creierului, în condiţii speciale, din partea regimului comunist ateu din România cu faimoasa lui securitate. Poate cineva să rămână contrariat când voi spune că pentru tot ce mi-a fost îngăduit să sufăr, eu zic: “MĂRIT SĂ FIE DOMNUL ISUS HRISTOS”!!!

Ajuns la Simeria, am găzduit la cel ce era diaconul adunării, fratele Răduţiu, care avea şase copii, toţi feciori. Nu mi-a fost uşor să mă adaptez unor condiţii de viaţă mereu schimbate. Fratele Răduţiu m-a repartizat să dorm într-un pat cu unul dintre copii.

Nu prevedea fratele diacon al bisericii din Simeria ce rost putea avea popasul unui tinerel ca mine în locuinţa lui şi cu atât mai puţin în Biserica Baptistă din Simeria. Mă gândesc acum că şi păstorul bisericii din Deva o fi fost dezamăgit, când m-a văzut pe mine ca răspuns al strigătului său de ajutor venit de la Arad, pentru lucrarea Domnului din judeţul Hunedoara. Cu atât mai puţin eu, nu întrezăream ce anume se va întâmpla cu mine şi rostul venirii la Simeria. Ştiam un singur lucru bine, că îl iubeam pe Domnul Isus Hristos Mântuitorul meu, din adâncul fiinţei mele şi că mi-am predat viaţa în slujba Lui şi a Împărăţiei Lui.

Prima noapte a fost un şoc pentru mine. Patul nu avea saltea, ci doar nişte scânduri acoperite cu o poneavă. Flăcăiaşul care dormea cu mine se pare că era obişnuit cu situaţia dată, în schimb eu m-am sucit şi învârtit toată noaptea, când pe o parte cand pe alta, de dureri de oase la nivelul mijlocului mai ales. În asemenea condiţii mai aveam să dorm şi în casa unui frate minunat, plin de viaţă şi de râvnă sfântă, dar care era schilod de o paralizie de la mijloc în jos. Se deplasa foarte greu, dar îl caracteriza o bucurie a mântuirii molipsitoare. Dorea cu orice chip să mă găzduiască în locuinţa lui şi eu am fost fericit că am avut bucuria să răspund favorabil invitaţiei lui. Regret că nu îi mai ştiu numele, dar cred că ne vom întâlni în cer la Domnul. 13 “Nici un sacrificiu nu este prea mare când este vorba de Numele scump al Domnului Isus şi al Împărăţiei Lui!”

Sâmbătă seara a fost prima strângere a credincioşilor pentru rugăciune, cum era obişnuinţa în bisericile baptiste. Spre deosebire de Arad, de unde veneam, cu mare afluenţă de popor la serviciile rel igioase, localul era aproape gol. Pe partea stângă a bărbaţilor au fost doar cinci bărbaţi în vârstă, iar în dreapta au fost vreo zece douăsprezece surori, îmbrăcate în negru, şi nici măcar un singur tânăr sau copil. Un tablou spiritual dezolant al acestei comunităţi.

Ziua următoare era duminică şi atât dimineaţa cât şi dupămasa, mare schimbare nu s-a făcut. Cu excepţia orei de rugăciune condusă de un frate din adunare, a trebuit să slujesc şi să conduc Ora Biblica şi Serviciul Divin dimineaţa, Serviciul de dupămasa şi Serviciul de Evanghelizare de seara. Cum am putut face faţă şi ce-oi fi ştiut să predic nu pot să spun. A fost o minune dumnezeiască. Domnul însuşi o fi înmulţit Cuvântul în gura mea. Ce pot să spun însă este aceea că Duhul lui Dumnezeu a lucrat în inimile oamenilor, şi în câteva săptămâni localul s-a umplut până la refuz, duminică după duminică.

Lucrarea peste săptămână se făcea şi prin familiile celor credincioşi, în afară de serviciile programate. Am simţit mare nevoie de sprijin de la Arad şi într-o duminică au venit trei tineri, care au vestit şi ei cu foc ceresc Cuvântul lui Dumnezeu. O mare lucrare de trezire spirituală era desfăşurare şi, în mod hotărât, nu omul era sursa. Între timp am fost chemat şi la Deva în vreo două duminici. Şi acolo Domnul a deschis o uşă pentru mărturia Cuvântului şi au început să se întoarcă suflete la Dumnezeu. Dar pentru mine o urgenţă o simţeam pentru Simeria, unde foamea şi setea după auzirea Cuvântului erau mari. Mai ales mulţi tineri s-au întors la Dumnezeu şi Vestea Bună se răspândea de la om la om.

Astfel am ajuns în pragul Sărbătorilor de întruparea Domnului. Mă simţeam vlăguit şi stors de orice resurse spirituale. Am hotărât să mă întorc măcar pentru câteva zile în mediul spiritual de la Arad, pentru refacerea şi întărirea mea duhovnicească. Le-am spus fraţilor din Simeria de hotărârea mea, dar ei s-au întristat şi au căutat să mă determine să rămân, să nu-i las tocmai de sărbători. 14 I-am asigurat că Domnul va purta grijă şi de ei, că lucrarea este a Lui şi că propăşeşte în mâinile Lui, ceea ce s-a şi întâmplat întocmai.

O săptămână întreagă m-am bucurat de părtăşii alese cu fraţii din Arad, în care duhul meu a fost din nou umplut cu foc ceresc, cu putere, şi Cuvântul lui Dumnezeu mi-a înviorat inima, de care avusem aşa de mare nevoie. Poate aş mai fi rămas la Arad pentru încă o săptămână, dar de Anul Nou 1948, în timpul Serviciului Divin de dupămasa, vine cineva şi mă anunţă să ies în curte, deoarece sunt căutat de nişte necunoscuţi. Într-adevar, era o delegaţie de trei tineri din Simeria, care au venit cu un mesaj pentru mine şi care comporta o urgenţă. Fratele Ilie Mârza, care fusese de sărbători la Simeria, văzând lucrarea lui Dumnezeu de acolo, împreună cu fraţii au hotărât să facă un botez pe 6 ianuarie, cu cei ce s-au hotărât pentru Domnul şi au primit credinţa mântuirii. Ca atare, să vin imediat la Simeria, pentru pregătirea botezului. Pe cât de mare mi-a fost surpriza mesajului primit, a fost şi bucuria pentru lucrarea pe care Domnul a facut-o în acel oraş, ca roadă a vestirii Evangheliei lui Isus Hristos, Marele nostru Mântuitor şi Domn. Mărit să fie Numele Lui în veci!

Evenimentul a fost unic pentru Simeria. Vestea s-a răspândit prin împrejurimi şi în oraş şi multă lume a venit să participe. Botezul a fost oficiat de fratele Ilie Mârza, numărul celor botezaţi fiind de vreo 20 de suflete, fapt ce a prilejuit vestirea cu putere a Cuvântului lui Dumnezeu. Duhul Sfânt a condus la pocăinţă alte suflete în ziua aceea minunată.

Astfel, două săptămâni mai târziu a urmat un nou botez cu cei convertiţi, în număr de 17 suflete, care au mărturisit credinţa în Domnul Isus. Învăţătura Bibliei în legătură cu botezul este că se face prin afundarea în apă, aşa cum au practicat primii creştini, nu doar prin stropire, cum fac unele religii. Afundarea în apă simbolizează o moarte împreună cu Hristos faţă de lume şi ieşirea din apă ne vorbeşte despre o înviere cu Hristos, pentru o viaţă nouă, cerească, chiar aici pe pământ. Mai multă lume a participat de data aceasta, aşa că o nouă ocazie de vestire cu îndrăzneală şi putere a Cuvântului lui Dumnezeu a făcut ca alte suflete să fie mişcate în lăuntrul lor spre mântuire.

Sursa: Istoria unui rob al lui Hristos, pag. 1-10