Să avem o legătură strânsă cu Isus

„De atâta vreme sunt cu voi si nu M-ai cunoscut?”

loan 14:9

Aceste cuvinte nu sunt spuse ca mustrare, nici măcar cu surprindere; prin ele Isus îl încurajează pe Filip să se apropie mai mult de El.

Ultima persoană pe care ajungem s-o cunoaştem îndeaproape este Isus. Înainte de Cincizecime ucenicii L-au cunoscut pe Isus ca pe Cel care le-a dat putere să învingă demonii şi să producă o trezire (vezi Luca 10:18-20). Aceasta era o legătură minunată, căreia însă avea să-i urmeze o legătură şi mai strânsă: “V-am numit prieteni” (loan 15:15). Prietenia este rară pe pământ. Ea înseamnă identitate în gândire, în inimă şi în duh. întreaga disciplină a vieţii este menită să ne facă în stare să intrăm în această relaţie strânsă cu Isus Cristos. Noi primim binecuvântările Lui şi cunoaştem Cuvântul Lui, dar Îl cunoaştem oare pe El? Cu privire la această relaţie. Isus a spus: “Vă este de folos să Mă duc”, ca astfel să-i poată conduce şi mai aproape de El. Este o bucurie pentru Isus când un ucenic îşi face timp să păşească mai aproape de El. Aducerea de roade este întotdeauna menţionată ca fiind manifestarea unei comuniuni strânse cu Isus Cristos (loan 15:1-4).Odată ajunşi într-o legătură strânsă cu Isus, nu mai suntem niciodată singuri, nu mai avem niciodată nevoie de înţelegerea şi simpatia oamenilor, putem să vorbim oricând din preaplinul inimii noastre fără să părem patetici. Acel sfânt care are o legătură foarte apropiată cu Isus nu atrage niciodată privirea altora spre sine însuşi, ci numai spre faptul că Isus este la cârma vieţii lui, deoarece ultima adâncime a fiinţei lui a fost umplută de El. Singura impresie lăsată de o astfel de viaţă este aceea a unui echilibru calm şi puternic pe care Domnul nostru îl dă celor care au o legătură foarte strânsă cu El. (Meditație de OSWALD CHAMBERS, TOTUL PENTRU GLORIA LUI)

TEZAURUL PROMISIUNILOR LUI DUMNEZEU de Charles H. SPURGEON

MEREU CRESCÂND

Vei vedea lucruri mai mari decât acestea.

Ioan 1.50

Acest cuvânt a fost spus lui Natanael a cărui credinţă tare nu şovăie în faţa unei mărturii ferme, recunoscând că Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu şi împăratul lui Israel. Cei care vor să-şi deschidă ochii, văd; iată de ce acei care se închid pentru adevăr, rămân orbi.În ce ne priveşte, noi am văzut deja multe lucruri, am auzit multe mărturisiri; dar sunt adevăruri şi mai măreţe în Cuvântul Său, adâncimi ale experienţei şi mai mari, înălţimi ale părtăşiei şi mai înalte, lucrări şi mai minunate, descoperiri mai măreţe de putere, dragoste şi înţelepciune. Toate acestea ne stau în faţă să le vedem, dacă vrem să ne încredem în Domnul nostru. Priceperea în a născoci învăţături greşite este distrugătoare, dar puterea de a vedea adevărul este o binecuvântare. Prin aceasta cerul ne este deschis, drumul într-acolo în persoana Fiului Omului ni s-arată tot mai lămurit. Să ne aţintim privirile la lucrurile de sus şi vom vedea lămurit lucruri din ce în ce mai mari, până ce vom putea să ne minunăm de faţa marelui nostru Dumnezeu şi strălucirea slavei Sale.

DOMNUL ESTE APROAPE-CALENDAR BIBLIC

Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.

Iacov 5:16

Un preot american povestea odată următoarele: în satul său natal de mai mulţi ani la rând nici un suflet nu ajunsese la mântuire. Tineretul trăia într-o indiferenţă totală. Într-un loc, la marginea satului locuia însă un forjor credincios înaintat în vârstă; el se bâlbâia atât de tare, încât ţi se făcea milă când îl auzeai vorbind. Într-o zi pe când el era singur la forjă, întristat de faptul că în satul lui nu a cules roade pentru Domnul, a găsit de cuviinţă să închidă atelierul, iar după-amiaza aceea s-o folosească în rugăciune către Dumnezeu. S-a rugat fierbinte, şi Dumnezeu a ascultat strigătul acestui om bâlbâit. După rugăciune s-a dus plin de încredere la preot şi i-a propus să organizeze o întâlnire de evanghelizare. După ce a cumpănit o vreme, preotul a acceptat propunerea, dar în sine se gândea că totul va fi o nereuşită şi că oamenii nu vor veni. Adunarea s-a ţinut într-o casă particulară. Când s-a apropiat ora fixată pentru vestirea Evangheliei a venit atâţia oameni că sala a ajuns neîncăpătoare. A fost o lucrare minunată. Multe suflete au fost puse în mişcare în clipa când forjorul acela credincios stătea în genunchi, rugându-se stăruitor Domnului. Rugăciunea fierbinte, făcută cu credinţă are o mare putere. Ea a fost şi este ascultată de Dumnezeu. Poate că nu suntem în stare să propovăduim Evanghelia lui Dumnezeu în public, dar toţi putem să ne rugăm în cămăruţa noastră şi chiar pe patul de boală. Iar subiecte de rugăciune avem destule. Oare să nu ne stea pe inimă şi nouă mântuirea sufletelor? Stăruim noi neîncetat pentru ca Dumnezeu să deschidă inimi pentru primirea Domnului Isus? Rugăciunea este respiraţia sufletului. Aşa cum sângele primeşte oxigenul necesar vieţii prin respiraţie şi astfel se înnoieşte şi se curăţă, tot aşa şi sufletul se înnoieşte prin rugăciunea făcută cu credinţă. Cu cât sufletul se poate ridica mai sus, cu atât mai curat şi binefăcător este aerul. Rugăciunea nu este deci o sarcină, ci o NEVOIE.Rugăciunea este o VORBIRE cu Dumnezeu: „pe când vorbeam eu încă în rugăciunea mea…” (Dan. 9.21). Şi de aceea apostolul, insuflat de Duhul Sfânt arată cine este în drept să se roage în adunare (vezi 1 Cor. 14.33-38).

CHARLES H. SPURGEON – Meditații de Dimineaţa şi Seara

Dimineaţa

Pentru mine, a trăi este Christos.

Filipeni 1:21

Credinciosul nu trăieşte întotdeauna pentru Christos. Începe să facă aşa atunci când Dumnezeu Duhul Sfânt îl convinge de păcat, şi când este adus prin har să vadă cum Mântuitorul îi ispăşeşte păcatele. Din momentul acela al naşterii din nou, credinciosul începe să trăiască pentru Christos. Isus este pentru credincioşi „comoara de mare preţ” (Matei 13:46), pentru care suntem gata să vindem tot ce avem. Ne-a câştigat dragostea atât de complet încât inima noastră bate doar pentru El. Vrem să trăim pentru gloria Lui, şi suntem gata să murim pentru a apăra Evanghelia Sa. El este scopul vieţii noastre şi modelul după care ne sculptăm caracterele. Cuvintele lui Pavel înseamnă mai mult decât crede majoritatea oamenilor. Mulţi vor spune că Pavel declară că sfârşitul vieţii lui este Christos, dar, mai degrabă, întreagă viaţa lui a fost Isus! In cuvintele unui sfânt din vechime, El a „mâncat şi băut şi dormit viaţa veşnică”. Isus era aerul lui, sufletul sufletului său, inima inimii sale, viaţa vieţii sale. Poţi să spui tu, ca şi creştin, că trăieşti după acest ideal? Poţi să mărturiseşti că pentru tine „a trăi este Christos”? Îţi faci munca pentru Christos, sau munceşti pentru beneficiul tău şi pentru bunăstarea familiei tale? Întrebi „este acesta un motiv de bază”? Pentru un creştin este. Profesia lui este să trăiască pentru Christos. Cum poate să trăiască altfel fără să comită adulter spiritual? Sunt mulţi cei care îndeplinesc acest principiu într-o oarecare măsură, dar cine îndrăzneşte să spună că el trăieşte în întregime pentru Christos, aşa cum a făcut apostolul? Totuşi aceasta şi numai aceasta este adevărata viaţă a unui creştin — izvorul ei, scopul ei, felul ei şi sfârşitul ei. Toate se adună într-un singur cuvânt: Isus. Doamne, acceptă-mă. Mă prezint în faţa ta, rugându-mă să trăiesc prin Tine şi pentru Tine. Îngăduie-mi să fiu vita de jertfă care stă între plug şi altar. Îngăduie ca motto-ul meu să fie: Gata pentru muncă sau pentru jertfă.

Seara

Soro, mireaso.

Cântarea Cântărilor 4:12

Observaţi cuvintele duioase prin care cerescul Solomon se adresează miresei Sale, Biserica, cu intensă afecţiune: Soro — cineva apropiat de Mine prin legături de rudenie, împărtăşind aceleaşi simpatii. Mireaso — cea mai iubita şi mai apropiată, unită cu Mine prin legăturile tandre ale iubirii; dulcea mea tovarăşă, parte din Mine însumi. Soră prin naşterea Mea în Betleem, prin care M-am făcut os din oasele tale şi carne din carnea ta. Mireasă prin alegerea cerului, prin care v-am făcut părtaşi la neprihănire. Sora mea pe care o cunosc din copilărie, pe care am vegheat-o de când s-a născut Mireasa mea aleasă dintre toate fetele, îmbrăţişată cu braţele iubirii şi făgăduită Mie pentru totdeauna”. Vedeţi dar că Regele nostru ceresc nu se ruşinează cu noi, fiindcă El recunoaşte cu plăcere această dublă legătură. Am folosit de două ori cuvântul „mea” pentru a arăta cât de mare este afecţiunea lui Christos faţă de biserica Sa. El îşi „găseşte plăcerea în fii oamenilor” (Proverbe 8:31), fiindcă acei fii ai oamenilor sunt cei aleşi de El. El, Păstorul, se îngrijeşte de turmă, fiindcă este turma Sa. El a venit „să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10), fiindcă ceea ce era pierdut îi aparţinea dinainte de a se fi pierdut. Biserica aparţine în totalitate Domnului ei; nimeni altcineva nu poate să pretindă stăpânire asupra ei. Isuse, biserica Ta doreşte să-ţi aparţină! Fie ca orice suflet însetat să bea apă din izvorul acesta. Suflete, Christos este alături de tine în părtăşie. Christos îţi este aproape prin legătura căsătoriei, şi tu îi eşti scump! Iată, el îţi strânge mâna în palmele sale, spunându-ţi „Soro, mireaso”. Observă că cele două ancore prin care eşti legat de El îţi oferă siguranţa că Domnul nu poate şi nu vrea să-ţi dea drumul. Prea iubiţilor, nu fiţi leneşi în a-I întoarce flacăra iubirii Sale.

OSWALD CHAMBERS

Bătând la uşa lui Dumnezeu

7. „Şi să fiţi ca nişte oameni, care aşteaptă pe stăpânul lor..(Luca 12:36) -o, să fiu aşa, să aştept, să fiu înflăcărat, ascultător, treaz, plin de putere şi de prezenţă de spirit!

CUVÂNTUL Lui DUMNEZEU

pentru astăzi-IANUARIE 2015

CUM SĂ REZOLVI CEA MAI MARE PROBLEMĂ MARITALĂ?

„Ce a împreunat Dumnezeu”

Matei 19:6

Cea mai mare problemă în căsnicie este egoismul. După ce ţi-ai petrecut viaţa făcând lucrurile în felul tău, e greu să renunţi la dreptul tău şi să ţii cont de părerea altcuiva. Uneori te vei descurca bine, alteori slăbuţ şi alteori deloc. Paul Tripp scrie: „Când trăim pentru împărăţia sinelui, deciziile, gândurile, planurile, faptele şi vorbele noastre sunt călăuzite de dorinţa personală şi căutăm să ne înconjurăm de oameni care vor sluji scopurilor împărăţiei noastre”. După cum subliniază Lynn Roush, problema e aceasta: „O căsnicie între doi oameni care slujesc propriilor lor împărăţii va duce în final la o luptă sângeroasă. Dar când amândoi se supun împărăţiei lui Dumnezeu, în care Hristos domneşte şi unde se regăsesc bucuria şi viaţa, căsnicia devine „o oportunitate de a ieşi din spaţiul mic al împărăţiei sinelui şi de a începe să te bucuri de frumuseţea şi beneficiile împărăţiei lui Dumnezeu“. Cea mai mare problemă maritală suntem noi înşine. Mereu ne vom ridica în propria noastră apărare şi vom fi tentaţi să dăm vina pe alţii, în timp ce despre noi avem cea mai bună părere. Fără a ne surprinde, Dumnezeu foloseşte căsnicia pentru a descoperi păcatul făţărniciei. O căsnicie poate fi transformată când unul dintre soţi vede acest păcat şi mărturiseşte smerit modurile în care a dăunat relaţiei”. Numai când doi oameni renunţă la propria lor împărăţie şi devin una în trăirea principiilor Împărăţiei lui Dumnezeu, se poate găsi pacea, armonia, dragostea şi bucuria. Poate spui: „Nu am crezut că o căsnicie poate fi atât de dificilă”. Dumnezeu a făcut-o aşa cu scopul de a alinia inimile voastre la Împărăţia Lui şi de a te salva de propria ta împărăţie.

DOMNUL ESTE APROAPE/GBV

Aşadar, nu mai sunteţi străini şi locuitori temporari, ci sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii şi ai casei lui Dumnezeu.

Efeseni 2.19

Minunate cuvinte de încurajare pentru cei dintre naţiuni, care înainte fuseseră fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume! Ce rezultate minunate are jertfa Domnului Isus Hristos pe cruce! Doar prin harul lui Dumnezeu fuseseră mântuiţi şi iudeii, însă ei avuseseră promisiunea venirii lui Hristos, pentru a le aduce binecuvântări minunate. Naţiunile nu aveau astfel de promisiuni. Totuşi, harul lui Dumnezeu în Hristos Isus, precum ramurile viţei roditoare a lui Iosif, s-au întins peste zidul de despărţire. Mântuirea veşnică este acum vestită naţiunilor, pe aceeaşi bază ca şi iudeilor.

Cei dintre naţiuni, odată mântuiţi, nu sunt făcuţi iudei. Ei nu sunt acum cetăţeni ai Ierusalimului, nici membri ai casei lui Israel, ci, împreună cu cei credincioşi dintre iudei, sunt făcuţi una în Hristos Isus. Ei sunt împreună-cetăţeni nu ai unei cetăţi pământeşti, ci ai cetăţii „care are temelii, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu“. Cetăţenia lor este afară din această lume. Bineînţeles, doar la venirea Domnului pentru a ne lua vom fi introduşi în cetatea cerească, însă cetăţenia noastră, împreună cu a tuturor sfinţilor lui Dumnezeu, este stabilită chiar de pe acum.

De cealaltă parte, noi suntem „ai casei lui Dumnezeu“. Acesta este un lucru prezent, împlinit, pe care trebuie să-l preţuim şi de care putem să ne bucurăm încă de pe acum, înainte să ajungem în locuinţa noastră cerească. Dumnezeu are o casă acum, în care fiecare copil al Său îşi are locul de drept. Aflaţi într-un astfel de loc, trebuie să recunoaştem autoritatea Domnului Isus, ca Fiu peste casa lui Dumnezeu, şi să aplicăm rânduielile Lui într-un fel care să-L glorifice pe Dumnezeu. Dacă ne adunăm pentru Numele Domnului Isus, ne adunăm într-un fel consecvent cu adevărul despre casa lui Dumnezeu; prin urmare, vom cunoaşte binecuvântarea care vine din prezenţa Domnului în mijlocul nostru. L M Grant

MEDITAŢII ZILNICE

WIM MALGO

«Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Cristos.»

1 Tesaloniceni 4:16

De multă vreme noi, Biserica lui Isus, strigăm cu dor împreună cu Duhul Sfânt: «Vino, vino cât mai repede, Doamne Isuse!» şi ne întrebăm: «Doamne, cât mai aştepţi?» Lasă-mă să-ţi spun plin de încredere, dragule cititor, că aparenta Sa tăcere nu anulează adevărul că El va veni curând pe norii cerului pentru a ne duce acasă. Curaj, frate deznădăjduit, nu dispera, soră dragă! Chiar dacă tace, El este acolo şi aude strigătele tale. Dumnezeu aşteaptă să te laşi cu toată încrederea pe braţul Său. Atunci îl vei chema şi El îţi va răspunde zicând: «Iată, sunt aici!» Astfel ceaţa întunecată a deznădejdii va dispărea, iar soarele milei Sale nemărginite va străluci victorios. De aceea, te rog fierbinte: nu renunţa la căutarea şi la dorul inimii tale după Dumnezeu chiar dacă nu ai primit încă răspuns la unele întrebări care te frământă! Ancorează-te şi mai mult în Cristos şi păstrează-ţi încrederea neclintită în El, căci aşteptarea celor neprihăniţi se transformă în bucurie! Domnul răspunde chemărilor noastre. Da, Isus vine!

IZVOARE IN DEŞERT

M-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc.

Filipeni 4:11

Apostolul Pavel, fiind lipsit de orice fel de confort, a scris cuvintele de mai sus din celula întunecoasă a unei închisori.

Se spune despre un împărat că s-a dus în grădina lui într-o dimineaţă şi a găsit totul veştejit şi pe moarte. El a întrebat atunci stejarul de lângă poartă care era problema. Stejarul i-a spus că era sătul de viaţă şi voia să moară pentru că nu era înalt şi frumos ca pinul. Pinul era supărat că nu putea să facă struguri ca viţa de vie. Viţa de vie voia să moară pentru că nu putea să crească vertical şi să facă fructe aşa de mari ca piersicile. Muşcata era amărâtă că nu era la fel de înaltă şi de parfumată ca liliacul.

Şi uite aşa, lanţul se întindea prin toată grădina. Ajungând şi la o violetă, împăratul a găsit-o cu faţa strălucind de bucurie ca niciodată şi i-a spus: „Ei, violeto, mă bucur să găsesc o singură floare mică şi curajoasă în mijlocul acestei descurajări totale. Nu pari să fii deloc deprimată“. Violeta i-a răspuns: „Nu, nu sunt. Ştiu că sunt mică, totuşi m-am gândit că dacă tu ai fi preferat un stejar, sau un pin, sau un piersic sau chiar un liliac, ai fi plantat unul. Dar când am văzut că preferi o violetă, am hotărât să fiu, atât cât pot, cea mai frumoasă violetă mică“.

Alţii poate fac o lucrare mai mare,

Dar tu ai partea ta de făcut;

Şi nimeni din toată familia lui Dumnezeu

N-o poate face mai bine ca tine.

Oamenii care sunt ai lui Dumnezeu fără nici o rezervă s-au deprins să fie mulţumiţi cu starea în care se găsesc. Voia Lui devine voia lor, şi ei doresc să facă pentru El orice doreşte El ca ei să facă. Ei s-au dezbrăcat de toate, şi-n locul goliciunii văd totul restaurat însutit.

MÂNTUIREA PRIN HRISTOS

de Fritz BERGER

“Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea.”

Psalmul 51:3

Harul Lui Dumnezeu s-a arătat şi atunci, când David păcătuind, a simţit greutatea mâinii Lui Dumnezeu până acolo că plângea zi şi noapte, astfel încât şi pofta de viaţă se îndepărtase de la el.Poate cineva dintre cineva dintre cititori este curvar.De ce nu ai plâns încă pentru aceasta? De ce nu ţi-a părut rău pentru ceea ce ai făcut? A fost har atunci când mâna Lui Dumnezeu s-a lăsat cu greutate peste David. Vai de tine dacă El nu lasă mâna Sa asupra ta! Vai de tine dacă pofta este încă la putere în viaţa ta şi te duce până te trezeşti în Iad!

O fată a fost invitată la Adunare, în timp ce mama ei se ruga pentru ea. Dar ea a preferat să se ducă la dans. Însă rugăciunile mamei ei şi acolo; harul Lui Dumnezeu a urmărit-o, astfel încât sosind la locul unde dorea să se distreze, a trecut doar prin sală , şi a ieşit pe uşa din dos. În grabă mare a fugit acasă şi s-a întors la Dumnezeu.Harul a chemat-o, şi ea a fost ascultătoare.

Este un har dacă un om recunoaşte starea lui de păcătos pierdut şi se îngrozeşte de păcatele sale. Este har dacă observă: păcatele mele mă duc la pierzare:plăcerile, invidia, ura, şi răutatea sunt lucruri care, asemenea iubirii de bani şi mândriei mă duc la pierzare. De aceea trebuie să scap de ele. Este un har dacă un om se angajează în luptă împotriva acestora şi recunoaşte ulterior că el cu de la el putere nu este capabil să se elibereze. Este un har dacă în această situaţie vine la Isus ca un păcătos zdrobit şi poate să experimenteze iertarea păcatelor.

MANA DE DIMINEAŢĂ

“Dar un înger al Domnului a deschis uşile temniţei, noaptea, i-a scos afară şi le-a zis: “…vestiţi norodului toate cuvintele vieţii acesteia.”

FAPTE 5:19

Copilul lui Dumnezeu este adesea într-o închisoare spirituală; nişte legături îl împiedică să mărturisească pe Mântuitorul său. Dar puterea lui Dumnezeu poate deschide porţile acestei închisori şi în felul acesta să iasă liber ca să–şi dea mărturia.

Profesiunea noastră creştină, sau religiozitatea noastră arată totdeauna viaţa şi slobozenia Duhului. Fără să vrem, fără să ne dăm seama, acceptăm obişnuinţa religioasă care ne permite, chipurile, să menţinem o oarecare mărturie exterioară; totuşi, în această stare simţim şi mai mult nevoia de a lua în serios responsabilitatea pe care o avem de a asculta de Duhul Sfânt pentru a avea o viaţă cu adevărat duhovnicească. Continuăm astfel săptămână după săptămână, dar nu vedem pe Dumnezeu lucrând în inimile şi cugetele noastre; nu se întorc la Dumnezeu suflete prin noi. Cuvântul ne înştiinţează că în vremurile din urmă oamenii vor avea doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea.

Este mărturisirea noastră închisă? Suntem închişi într-o pasivitate, într-o lipsă de interes pentru lucrarea Domnului? Trăim cumva o viaţă creştină închipuită? A sosit timpul în care Domnul vrea să ne scoată afară din această închisoare ca să putem vorbi altora de lucrările mari pe care le-a făcut El pentru noi. Fie ca liniştea închisorii noastre să ne devină de nesuportat! Să ne fie groază de starea noastră de moarte spirituală şi neroditoare şi singura noastră dorinţă să fie aceea de a ieşi afară din ea ca să aducem roadă pentru Dumnezeu. Dacă avem în mod sincer dorinţa aceasta, El o va împlini.

Pentru credincioşii din Biserica primară nu era un efort să dea mărturie: din prisosul inimii le vorbea gura şi Domnul binecuvânta pentru că ei aveau inima plină de Domnul lor. De ce este plină inima noastră? Nu cumva este plină de noi înşine şi de problemele şi interesele noastre? Dacă suntem conştienţi de tot ce a făcut Domnul Isus pentru noi, de unde ne-a scos, nu putem să tăcem. Să-L rugăm deci să ne golească de noi şi să ne umple de El şi hotărât atunci din plinătatea aceasta gura şi viaţa noastră îl vor mărturisi pe scumpul nostru Mântuitor.

Cînd apostolii au auzit cuviniele îngerului au intrat dis de dimineaţă în Templu şi au începui să înveţe poporul (vs. 21). “La lucru fraţi pentru Isus”.

PÂINEA CEA DE TOATE ZILELE

Text: Matei 6:25-34

NEBUNIA ÎNGRIJORĂRII

De aceea vă spun: Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră…

Matei 6:25

Ca şi creştini, nu trebuie să ne îngrijorăm. Cu toate acestea,îngrijorarea este unul dintre acele lucruri de care ne facem cu toţii vinovaţi. Adeseori ne interesăm de probleme care n-ar trebui să ne preocupe. Am citit undeva că există două lucruri de care n-ar trebui să ne îngrijorăm niciodată. In primul rând, nu trebuie să ne îngrijorăm de lucrurile pe care nu putem să le dominăm. Incredinţându-le în mâna Domnului în rugăciune, ar trebui să le lăsăm pe seama Lui. In al doilea rând, n-ar trebui să ne îngrijorăm de lucrurile pe care le putem domina. Ar trebui să încetăm a ne mai îngrijora şi ar trebui să începem să facem ce trebuie cu ele. Hudson Taylor, misionarul în China şi fondatorul organizaţiei misionare Overseas Missionary Fellowship, a dat un sfat înţelept:„Să renunţăm la munca noastră, la planurile noastre, la noi înşine, la vieţile noastre, la cei dragi, la influenta pe care o avem, la totul şi să le lăsăm în mâna lui Dumnezeu; şi apoi, după ce I-am dat totul Lui, nu ne va mai rămâne nimic pentru care să ne îngrijorăm”. Ar trebui să evităm îngrijorarea, nu numai pentru suferinţele pe care le provoacă, dar mai ales pentru că supără pe Domnul. Se spune că Charles Wesley a zis că pentru el este tot la fel de nepotrivit să înjure ca şi să se îngrijoreze. Fără îndoială că el s-a gândit că amîndouă sunt păcate. Pentru un copil al lui Dumnezeu, a se îngrijora înseamnă că el se îndoieşte de Tatăl său Cel ceresc
şi aceasta este o insultă la adresa Sa. El merită toată încrederea
noastră. Punându-ne încrederea fermă în Dumnezeu şi în promisiunile
Sale, ne va ajuta să nu cădem în nebunia îngrijorării. R.W.D.

Nu te-ndoi, ci crede că după orice nor
E-un soare şi mai dulce şi mai strălucitor.
Nu norul este veşnic, ci soarele-i acel
Ce-nvinge şi rămîne stăpân în urmă, el.

Când ne îngrijorăm, credem mai mult în problemele noastre decât credem în promisiunile lui Dumnezeu.

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

Judecători 9:1-16

În nordul ţării, vrăjmaşul de altădată se regrupează sub acelaşi nume: Iabin, şi în acelaşi oraş-capitală: Haţor (vezi Iosua 11.1); şi îl asupreşte pe Israel timp de douăzeci de ani. Să fim atenţi să nu pierdem fructul victoriilor înaintaşilor noştri! Toată lupta trebuie purtată încă o dată, iar Debora, o femeie profet, „o mamă în Israel” (5. 7), va fi folosită de Domnul pentru a judeca şi elibera poporul. Femei şi tinere credincioase, să nu credeţi niciodată că sunteţi date de-o parte din serviciul pentru Adunare! Cu siguranţă, locul femeii nu este „să exercite autoritate peste bărbat”, nici să ia cuvântul în public (1 Timotei 2.12; 1 Corinteni 14.34). Dar câţi creştini ar fi obţinut eliberări remarcabile, dacă n-ar fi fost rugăciunile lor?

Debora îl cheamă pe Barac, dar acesta este lipsit de curaj. Are nevoie să se sprijine pe cineva. Credinţa lui în Dumnezeu nu-i este suficientă să se descurce fără ajutorul omului (Psalmul 146.3-5). Curajul nostru depinde întotdeauna de măsura încrederii pe care ne-am pus-o în Domnul. Când ne lipseşte curajul, să facem precum apostolii în capitolul 4 din Fapte. Ei I-au cerut lui Dumnezeu „toată îndrăzneala” (Fapte 4.29) şi, prin Duhul, au primit-o (Fapte 4.31).

SĂMÂNŢA BUNĂ

„ …şi n-a mai rămas nimeni cu Iosif, când s-a făcut cunoscut fraţilor săi.“

Geneza 45:1

Numai ISUS singur

Cunoaşterea propriilor noastre inimi, oricât ar fi de necesară, nu va da odihnă sufletului. Putem să plângem trecutul şi să ne dezgustăm de propriile păcate, dar nicio descoperire a răutăţii în inimile noastre, nicio căinţă oricât de reală, nicio mâhnire oricât de sinceră nu va aduce mângâiere sufletului. În vederea odihnei şi a păcii, Isus trebuie să Se facă cunoscut. După aceea descoperim cu mare bucurie, că inima Lui este plină de har pentru omul plin de păcat, că, având o cunoştinţă deplină asupra tutu-ror păcatelor noastre, în inima Lui nu este altceva decât dragoste pentru noi. Pentru a avea parte de asemenea descoperiri ale inimii Domnului, trebuie să fim singuri cu El şi să-L vedem numai pe El.

Chiar şi Iosif, pentru a se putea face cunoscut, a spus mai înainte: „Scoateţi afară pe toată lumea.“ Ce minunat moment este acela când nu mai vedem pe nimeni, decât pe Isus! Când suntem singuri cu El, descoperim că El ne cunoaşte deplin viaţa, dar totuşi ne iubeşte. Când femeia din Sihar a rămas singură în prezenţa Lui, El i-a descoperit toată viaţa ei păcătoasă, revelându-Se ca fiind Hristosul plin de har. (Meditațiile s-au primit toate prin Email)