by Zaharia Bonte

N-am mai fost din vremuri uitate în satul de unde începe sau unde se gată codrul, măria sa. Mici ca întindere, joşi ca înălţime şi reduşi ca importanţă Munţii Codrului s-ar putea lăuda doar că vara împrospătează aerul cu frunzişul lor bogat şi că iarna îşi împrăştie cu generozitate mulţi, mulţi… metri şteri de lemn uscat să încălzească mii de cămine din zeci de sate zise codreneşti de prin preajmă, sate cu oameni harnici şi gospodari, îndeobşte o populaţie îmbătrânită şi secătuită.

Atunci când înălţimile împădurite încep la Poiana Codrului se termină – parcă, parcă aşa ziceau şi localnicii – se termină la Băiţa, iar de jur împrejurul culmilor cu cântec vesel de cuci şi cerbi şi mistreţi şi lătrat înşelător de vulpi se înşiruiesc sate cu oameni blânzi şi veseli şi patimaşi… şi credincioşi. Dar am putea socoti şi că lanţul ”jos-muntos” numit Codru începe aici şi apoi se duce şi se tot duce, fără să intre adânc în niciunul din cele trei judeţe pe care le înfrăţeşte, ori le mărgineşte: Maramureş, Sătmar şi Sălaj.

Pe vremuri codrul era măsurat la pas şi trecut mult mai des de la Barsău la Măriuş, ori de la Asuaj la Chilia, de la Băiţa la Bicaz… şi nu lipseau nici poveştile cu lupi, cu cerbi şi mistreţi, ori măcar cu nelipsitele rătăciri de la drumul ”bine ştiut” aşa cum îi place fiecărui codrean să se laude; că pe vremea lui tata nu exista un om din toate satele acelea ”de peste codru” să nu-şi dorească să-l străbată înainte de zori ca să ducă de vânzare în târgul de la Ardihat, astăzi Ariniş, doi cai năzdrăvani, ori să se întoarcă a doua zi târziu şi la pas ‘câtingan’ cu un bivol tocmai cumpărat din târgul de vite, acelaşi din vremi neştiute, cu care să străbată apoi în toiul nopţii cu lună acelaşi codru fremătând şi să asculte huhurezul cântând.

Dar m-am luat cu vorba, cu gândul la târgurile de vite din Ariniş, la cel de cepe, ori de fete din Asuaj şi la folclorul şi portul atât de bogat şi pestriţ al locurilor ce străbatem, ca trilul păsărilor pe care nu îl mai uiţi vreodată de îl asculţi în apropierea unui izvor în revărsatul zorilor într-o sfântă zi de mai, la noi în codru, bineînţeles.

Dar noi am şi ajuns în Băiţa, deşi nu am pornit dimineaţa devreme, iar praful de pe drum îl răscolesc una după alta zeci de maşini şi limuzine, că dinspre Baia Mare curge mulţime de popor, mulţi dintre ei, cei mai mulţi, sunt fiii satului ce vin acasă la sărbătoare sfântă. Suntem în unul dintre cele mai mari sate codreneşti, atât de răsfirat că nu ne-ar ajunge o jumătate de zi să-l străbatem la pas. Am aflat că se împarte simplu ardeleneşte în trei părţi: Deal, Groapă şi Peste Vale.

Oamenii îţi răspund la orice îi întrebi, îţi dau orice fel de explicaţii fără să fie bănuitori, ori răuvoitori, dar atât de scurt şi simplu de ai zice că a cântat cucul. Aşa aflăm că de vreme ce în satele noastre îndeobşte oamenii deveniţi vârstnici se lasă biruiţi de patima beţiei, şi cad în descurajare, sătenii din Băiţa trăiesc o puternică revigorare spirituală: există în sat şi biserică ortodoxă şi greco-catolică şi preot la fiecare şi turlele lor se înalţă semeţe şi clădirile sunt renovate şi enoriaşii sunt evlavioşi, dar pocăiţii s-au înmulţit atât de mult, încât au devenit mai numeroşi decât toţi ceilalţi la un loc. Au fraţii, pocăiţii adică, au de ani buni o casă de rugăciune, mare de vreo 500 de locuri, dar uite că şi-au mai construit una, avem de acum patru biserici în sat îmi spune un sătean cu mândrie, sau poate cu tâlc.

Toţi sătenii sunt însă de aceeaşi părere: e mai bine că au mai construit o casă decât să o fi lărgit pe cea devenită neîncăpătoare. Până « peste vale » unde au prima casă de rugăciune e drum de un ceas de vreme pentru cei bătrâni, greu să-l străbaţi şi asta mai ales în iernile lungi şi bogate în îngheţuri şi zăpezi, dar şi în sezoanele ploioase. Aici « pe deal » unde şi-au construit noul locaş de închinare fraţii sunt mai mulţi şi cam toţi vârstnici; aşa se face că n-au fost nici un fel de disensiuni în înfăptuirea acestui vis al lor despre care sunt cu toţii de acord că este o necesitate adevărată, bucurându-se de el.

Şi iar sunt nevoit să îmi opresc şirul povestirii pentru că iată începe slujba sfântă de « Sfinţire a noii biserici – Consacrarea casei de rugăciune » aşa cum s-a încetăţenit la noi expresia aceasta în ultimii ani. Ştiaţi probabil că pentru fruntaşii Cultului Penticostal din România acest cuvânt este dintre cele mai des utilizate; am aflat cu prilejul de faţă că avem până acum în ţară 2746 de case autorizate ca lăcaşuri de închinare pentru fraţii penticostali, evident special construite în scop de închinare, că în duminicile următoare, unul după altul, vor fi dedicate noi aşezăminte penticostale de cult…

Spre bucuria şi cinstea băiţenilor lista invitaţilor la această sărbatoare sfântă, a personalităţilor prezente este mai mult decât onorantă. Pentru prima dată este prezent în satul lor chiar preşedintele Cultului penticostal, fratele păstor Pavel Riviş Tipei. Dar în acelaşi timp sunt prezenţi primarul localităţii, preotul catolic, supraveghetorul comunităţii penticostale regionale de care aparţin, un pastor româno-american, păstori şi lucrători penticostali din Baia Mare, şi satele de primprejur, grupul vocal Bethel din Sârbi, corul, păstorul şi un grup numeros veniţi din Banat, oraşul Sânicolau Mare, mulţi dintre ei urmaşi ai fiilor satului, că pe vremuri tinerii plecau să-şi caute rostul prin zonele mai bogate ale ţării aşa cum astăzi ‘încercăm marea cu degetul’ prin Spanii şi Italii…

Rugăciunile rostite au fost fierbinţi şi pline de patos, cântările armonioase, vesele şi pătrunzătoare, iar predicile mişcătoare şi îmbrăcate într-un veşmânt ceremonios şi foarte cucernice. Mă aşteptam la o procesiune lungă şi bogată în repetiţii, aşa că după un timp am încercat să fac câţiva paşi pe uliţele satului. Atmosfera de duminică molcomă, feţele zâmbitoare ale oamenilor, ‘te-deum-ul’ plăcut şi totuşi cam sec ce răzbătea de sub cupolele impozante ale bisericilor tradiţionale şi mai ales sârguinţa cu care unul dintre săteni se îndrepta spre noua casă de rugăciune m-au făcut să nu zăbovesc pe alături. Doar că am reţinut cuvioşia cu care oamenii care mai erau rămaşi pe acasă aveau ferestrele deschise şi privirile îndreptate spre locul din care difuzoarele împrăştiau peste sat cânt de pace şi vestea bună a mânturii; maşina poliţiei revenea şi ea destul de des prin preajmă.

Toate vorbele rostite, deşi am pierdut o parte din mesajul evanghelic în timpul cât am zăbovit pe uliţele satului de sub codru, toate cuvintele au fost de mulţumire adusă Tatălui ceresc şi de încurajare a obştii creştine să trăiască în pace şi în armonie, să fie buni gospodari, să cultive omenia, să păzească credinţa, să nu slăbească în credincioşie. S-au făcut dese referiri, fără să se pomenească vreun nume şi la cei care au dăruit din prisosul visteriei lor pentru ca această casă de rugăciune cu circa 200 de locuri să poată fi pusă la dispoziţia credincioşilor în timpul scurt de numai un an şi trei luni; oare de ce le-o fi zicând «sponsori»?

Aşa cum bine băga de seamă unul dintre diaconii ce m-a însoţit în această plăcută misiune, înalţii noştri ierarhi au preluat şi preiau cu mare uşurinţă cuvinte şi denumiri cu conotaţie politică, chiar şi de ar fi uşor vulgare, dar se feresc ”cu sfinţenie(!)” de cele ‘tradiţional-creştine’: Aşa se face că nu zicem «Sfinţirea Bisericii» deşi cunoaştem şi recunoaştem şi această valenţă a cuvântului, a expresiei ”sfânt – pus deoparte pentru Domnul” şi am putea să o folosim cu folos şi acoperire pentru « dedicarea-consacrarea » locaşurilor de închinare şi a bărbaţilor care ‘oficiază’ în ele. În schimb avem preşedinte în loc de episcop, avem secretar general (oare de ce, sau pentru ce?) şi până nu demult am avut şi inaugurare, ca la ”ceapeu”, atunci când se dădea în folosinţă o nouă casă sfântă!

Apropo, am aflat tot aici că au avut bieţii săteni şi CAP în sat şi că în trei săptămâni de la darea edictului de demolare nu a rămas urmă nici de vită nici de văioagă, nici de ceapişti; numai că împărţirea prăzii nu s-a făcut frăţeşte cum a fost vorba la inaugurare. La drept vorbind nici nu aveau ce împărţi.

De aici aş trece direct la frumoasele cuvinte bine ticluite prin care înaltul ierarh penticostal a încheiat serviciul divin proclamând autoritatea divină asupra locaşului de închinare şi asupra credincioşilor din el: loc unde Dumnezeu să fie glorificat, unde Evanghelia să se vestească în dimensiunea ei pură şi însoţită de putere, unde Duhul Sfânt să se exprime prin semne vădite, oamenii să fie luminaţi şi transformaţi şi mântuiţi. În rugăciunea rostită de dumnealui a stăruit şi în a cere protecţie divină împotriva dezbinărilor, împotriva duhurilor răutăţii, a descurajării, a influenţelor demonice…

Bine şi înţelept au procedat toţi cei care au rostit aici în public Numele Domnului în această zi de minunată sărbătoare, iar punctualitatea cu care a început, s-a desfăşurat şi încheiat procesiunea, mult mai repede decât mă aşteptam, i-a surprins plăcut pe toţi cei 500-600 de participanţi, fie că au reuşit să se înghesuie înăuntru, fie că am participat de afară în acelaşi duh al închinării şi smereniei creştine.

Nu aş vrea să rămân dator, cu o scurtă referinţă măcar desprinsă din cuvântul pe care l-a rostit pastorul Vasile Câmpian venit din Portland, Oregon, după cum am înţeles în calitate de trimis al unor fii ai satului trăitori pe pământ american şi probabil « sponsori » de nădejde, după regula bine ştiută şi aproape sigur epuizată. L-am reascultat cu plăcere după ce îl întâlnisem cu ceva timp în urmă şi în capitala UE. De data aceasta a confirmat printre altele şi faptul că America este zguduită de criză, că acolo oamenii îşi pierd cu gămada, locurile de muncă, veniturile, casele, averile ; şi românii plecaţi de zeci de ani peste ocean, nici ei nu sunt scutiţi…

Preşedintele lor, atât de vârtos ales, despre care s-a vorbit atât de mult şi care vorbeşte atât de mult… nu face de fapt nimic pentru omul de rând supus recesiunii; de face ceva o face în favoarea bogătaşilor, a bancherilor şi miliardarilor care l-au susţinut şi pe care se bizuie şi acum. Ne-a asigurat însă – şi asta ne-a bucurat mult – că credincioşii români de acolo în vremuri de prosperitate ca şi în cele de criză, în bogătie sau în lipsuri îşi pun nădejdea în Împărăţia care va veni, că îl aşteaptă pe Mesia Ceresc, nu un conducător omenesc ce ar putea să îndrepte vremile şi căile oamenilor…

În biserica românească penticostală din Portland, poate cea mai mare din toată diaspora noastră, unde dumnealui este pastor asistent, Duhul Sfânt se revarsă ca şi peste apostoli la început, oamenii şi tinerii urmează calea credinţei; acum o săptămână fraţii de acolo au organizat un botez în apă: 60 de persoane au fost botezate în râul Columbia…

Nici pe ”fratele preşedinte” Luţu Tipei nu l-am mai văzut de mult ; ne-a impresionat râvna cu care ‘slujeşte’, impetuozitatea şi ingeniozitatea cu care îşi prezintă mesajul, modul înţelept în care îmbină citatele biblice cu experienţa dumnealui şi cu tradiţia penticostală pe care o respectă, o cultivă chiar. Speram ca la ‘agapa – masa de dragoste’ ce s-a servit la căminul cultural să ne putem saluta, să aflu şi câteva din preocupările şi grijile şi poveţele dumnealui, dar acolo n-a mai venit…

O echipă foarte harnică de ospătari ai comunei ne-au servit repede şi cu multă bucurie pe cei, pe puţin, 400 de fraţi meseni pe care mirosul pătrunzător şi îmbietor de sarmale ne-a readus mai aproape de pământ. L-am întrebat pe unul dintre ei – şi m-am străduit să îl ghicesc pe cel care să fi fost şeful – cum ar explica în satul lor cu puţin tineret o creştere atât de mare a numărului credincioşilor penticostali? «Nu ştiu!» a fost răspunsul răspicat, aidoma cântului acelei păsări ce îşi strigă numele doar până la sfârşitul primăverii şi pe care mi-ar fi plăcut să o aud şi astăzi, că nu degeaba am străbătut zeci de kilometri pe sub poalele codrului! ”Dar văd că ne serviţi cu mult zel, cu zâmbet larg… cred că ne respectaţi, ne iubiţi chiar!?” am continuat…

« Respect pe toţi oamenii » a venit prompt şi al doilea şi ultimul răspuns, după care a fugit să mai aducă o strachină de sarmale. Sunt convins că a spus adevărul aşa cum tot ce s-a spus şi propovăduit în acea zi la Băiţa de sub Codru nu numai că mi-a plăcut şi am ascultat cu încântare, dar chiar mărtuirisesc că a fost adevărat şi vrednic de primit, Domnul merită toată lauda pentru fericitul prilej ce mi-a hărăzit!

În schimb grupul de tineri adunaţi în preajma dirijorului de cor din orăşelul bănăţean cu care am stat iarăşi de vorbă au fost mult mai îmbelşugaţi în a-şi destăinui impresiile, în ciuda faptului că e ştiut lucru: cel care crede şi se ţine de sintagma că ”Eu mi-s bănăţean” şi se dă şi lat în frunte, că doar ”Banatu-i fruncea” nu vorbeşte multe. Au admirat şi le-a plăcut mult peisajul deluros din această parte a ţării, Maramureşul, nu cel istoric; le-a plăcut casa de rugăciune în care au cântat şi s-au închinat, iubesc cântarea sfântă, cuvântul de învăţătură creştină şi părtăşiile frăţeşti şi sarmalele româneşti şi munca şi viaţa şi veşnicia pentru care se pregătesc cu sârg şi elan tineresc…

Ei cred că e adevărat ce spun bătrânii lor truditori pe câmpia încinsă de căldura verii de unde au pornit de două zile, că dacă fiii satului s-ar întoarce toţi acasă atunci adunarea din Sânicolau care numără la 500 de membri ar creşte până pe la 2500. Poate că-i drept, îi ştiu şi eu pe câţiva dintre ei.

Pe drumul spre casă ne mai asigurăm încă o dată că a fost înălţător momentul, că o adunare creştină nu seamănă cu un ‘sediu de ceapeu’, că Domnul binecuvântează străduinţele celor mai neînsemnaţi credincioşi şi le ascultă rugăciunile le împlineşte năzuinţele. Rămân şi semne de întrebare… De ce oare mulţi tineri codreni nu urmează în credincioşie calea şi pilda şi credinţa părinţilor ?

Însă cea mai nouă şi stăruitoare pare a fi întrebarea: cum îi vor primi fiii gliei de ar fi să se întoarcă în satul lor, la vatra lor, pe toţi fiii pribegiei? De ar veni acasă toţi plecaţii noştri din Italii şi din Spanii şi Britanii, de s-ar prezenta la porţile cetăţilor de obârşie spăşiţi americanii, între ei şi acei păstori cu toiag slab sau strâmb de care unii au făcut atâta vorbire în ultima lună, oare cum s-ar înveşmânta iubirea creştină din noi? Oare cum ar vorbi glasul sângelui de frate ce apă nu se face? Ar exista şi batjocotitori şi neprimitori şi hulitori?

Oare Domnul care cârmuieşte vremurile şi alege, ori leapădă popoarele, oare să aducă El timpul când vom aduna colecte, când vom face ‘sponsorizare’ pentru cei care în anii ce au trecut au strâns averi în America de ne-au construit şi nouă sute şi sute de lăcaşuri de închinare? Şi de va veni vremea să se întoarcă roata, oare vom şti să găsim echilibrul, măsura dreaptă?

Dar casele noastre de rugăciune, tot mai multe, mai frumoase şi mai trainice să aibe oare ceva în comun cu sediile CAP-urilor ? Că într-o vreme fraţii ziceau că le inaugurează; auzi ‘inaugurează’ biserica!? Eu cred că Domnul o sfinţeşte, că El iubeşte şi binecuvântează Biserica Lui vie, dar şi casele în care ne adunăm, ne închinăm şi învăţăm despre El şi Calea Sa.

Zaharia Bonte – 
Bruxelles, Belgia

_______________________

Sursa foto: https://www.google.com/search? Băița+de+sub+Codru+Maramures&-Ynan6SKnBew