Arata-mi pentru ce Te certi cu mine.

 Iov 10:2 

Suflet Încercat, poate că Domnul face asta ca să-ți dezvolte darurile. Unele dintre talentele tale nu ar fi descoperite niciodată dacă nu ai trece prin încercări. Nu știi că credința ta nu pare atât de mare vara cum arată iarna? Dragostea este adesea ca un licurici, care nu luminează dacă nu este întuneric deplin. Speranța este ca o stea –  nu se vede la lumina soarelui bunăstării, fiindcă străluceste numai în întunericul necazurilor. Durerile sunt metalul întunecat în care Dumnezeu monteaza diamantele talentelor copiilor Săi, ca să le facă mai strălucitoare.

Nu a trecut mult de când spuneai pe genunchi: „Doamne, simt că nu mai am credință. Arată-mi că mai cred”. Oare nu te-ai rugat, poate că inconstient, pentru încercări –  fiindcă de unde să stii ca ai credință fară să ți-o exerciti? Depinde; Dumnezeu ne trimite adesea încercări ca să ne descoperim darurile si să ne asigurăm ca le avem. Cresterea în har este rezultatul încercărilor Sfinte.

Dumnezeu ne ia adesea confortul si privilegiile ca să ne facă crestini mai buni. El nu îsi antrenează soldatii în lux si huzur, ci îi trimite în mars forțat la munci grele. Îi face sa treacă pâraie, să înoate în ape învolburate, să urce munti si să meargă multe mile purtând povara durerilor.

Ei bine, crestine, nu se potriveste aceasta descriere cu necazurile prin care treci? Nu îti dă Dumnezeu daruri si nu le face El sa crească? Nu este acesta motivul pentru care El se ceartă cu tine? Când suntem încercati, ne prindem de făgăduințe și ne rugăm cu noi puteri. Când suntem încercati, ne înnoim credinta și așteptăm, prin Domnul, mângâieri.

(DIMINEATA)

*

Tată, am păcătuit.

Luca, 15.15

 Este aproape sigur că cei care au fost spălati în sângele pretios al lui Christos nu au nevoie să-si mărturisească păcatul ca niste criminali acuzati înaintea Dumnezeului Judecător. Christos le-a îndepartat pacatele în sens legal pentru totdeauna, asa ca nu mai sunt condamnati, ci sunt acceptati „în Prea Iubitul Lui” (Efeseni 1:6).

Dar fiindca sunt copii, si fiindca L-au suparat ca niste copii, nu trebuie oare sa mearga înaintea Tatalui ceresc sa-si marturiseasca pacatul si sa-si recunoasca neîmplinirile? Natura ne învata ca este de datoria copiilor firesti sa spuna totul parintilor lor, iar harul lui Dumnezeu ne învata ca noi, ca si crestini, avem aceeasi datorie fata de Tatal ceresc.

ÎI suparam în fiecare zi si nu ar trebui sa ne putem odihni fara iertarea zilnica. Sa presupunem ca greselile mele nu sunt preluate imediat de Tatal si nu sunt iertate prin sângele Domnului Isus; care ar fi consecinta? Daca nu obtin iertarea si nu sunt curatat, ma voi simti departe de El. Ma voi îndoi de dragostea Sa fata de mine. Voi tremura în prezenta Sa, si ma voi teme sa ma rog Lui. Voi deveni un fiu ratacitor care, desi este copilul Tatalui, se afla departe de El.

Dar daca, cu durerea unui copil care îsi spune necazurile parintelui iubitor, ma înfatisez înaintea Lui si îi spun totul, si nu ma odihnesc pâna când nu simt ca sunt iertat, voi simti o dragoste sfânta pentru Tatal meu. Voi trai ca un crestin mântuit, care se bucura de pace prin Christos Isus, Domnul. Este o mare deosebire între a-ti marturisi pacatul ca un vinovat si a-ti recunoaste vina ca un copil. Inima Tatalui este locul potrivit pentru marturisiri. Am fost curatati odata pentru totdeauna dar, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, picioarele noastre mai au nevoie sa fie spalate de praful umblarii zilnice.

(SEARA)

_________________________

C.H. Spurgeon – Meditatii de Dimineața și Seara, primite prin Email