„Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!“

Evanghelia lui Matei, 5. 4

.

Practicanții de surfing din unele  locuri ale Oceanelor sunt atacați deseori de rechini și viața le este pusă în pericol.  Presa  a consemnat asemenea cazuri,   însă acești oameni sunt prea  îndrăgostiți de acest sport și nu renunță la el nici după vătămarea lor gravă.

Cum s-a mai spus, a predica  Evanghelia Fericirilor din perspectiva viziunii Domnului Isus, nu e o îndeletnicire populară și, într-un fel, evangheliștii trăiesc sentimente asemănătoare cu ale practicanților de surfing,  uneori  slujba lor devine  periculoasă pentru că rechinii lumii, care nu vor fi mulțumiți de cele auzite, vor încerca să-i atace. Iar în lume,  cazurile de violență și extremism, nu sunt puține. Oamenii vor să audă mesaje ca și când ai fi la nuntă, însă  trebuie să vorbești despre înmormântarea omului păcătos, în apa botezului.

.

Ferice de cei ce plâng acum

Cum nu poate sta lumina alături de întuneric, tot așa e și pentru unii oameni, ei  nu pot pune alături, nicidecum împreună, fericirea cu sărăcia în duh sau  fericirea împreună cu plânsul.

Omul firesc, pe drept cuvânt se va întreba, cum să fie această alăturare revelantă și ..  fericită? Însă devine relevantă prin credință. Aceste fericiri nu vorbesc însă celor care doresc mai puțin decât a spus Domnul Isus. Cerințele fericirii promise de Domnul nu sunt calități naturale, ele vorbesc despre un alt fel de fericire, la care omul firesc nu are cum ajunge. Fericirile vorbesc de un alt fel de oameni și despre un alt fel de împărăție. Calitățile și cerințele de care vorbește Domnul Isus sunt duhovnicești.

Nu e vorba despre oameni care plâng  de necaz, de ciudă sau invidie, din răutate sau din cauza durerilor fizice. Este vorba despre acei oameni care plâng  și sunt asemănători celor care au starea de care am vorbit în meditația precedentă, săraci în duh. Imaginea, care ne-ar putea ajuta să înțelegem ceea ce a  dorit  Domnul Isus să ne transmită, nu e al unui om care plânge pur și simplu.  Aici e vorba despre o atitudine, ce  anume determină acea stare plăcută  și dorită de Dumnezeu?

S-a ajuns azi că oamenii sunt chemați la unele biserici protestante, nu invocând că acolo curge un Râu, nu pentru că te vei întâlni cu Domnul, nu pentru că Cuvântul Evangheliei este proclamat, ci  pe considerente, precum:

• Veniți la noi, deoarece suntem veseli;
• Veniți la noi, deoarece veți găsi prosperitatea;
• Veniți la noi, deoarece avem muzică atractivă;  batem din palme, avem “libertatea” de a dansa sau  țopăi după cum simțim fiecare;  și alte  promisiuni de acest fel;

Însă foarte-foarte puțini pot chema la biserica “lor”,  pentru că acolo se plânge!

Dar în Predica de pe munte, Domnul Isus vorbește despre un fel de a plânge care aduce mângâiere, un mod de a plânge care te pătrunde și aduce  satisfacție în ființa noastră.

Avem o mare problemă teologică: ce legătură este între lacrimi și bucurie?

E adevărat, unii râd până ce ajung să plângă, însă Domnul Isus face în viața omului legătura între plâns și fericire. Iar e cunoscut faptul că Domnul Isus nu a râs niciodată, El nici nu i-a distrat pe oameni și nici nu s-a distrat. Isus a adunat mulțimi de oameni altfel, deoarece El vorbea ca Unul care avea putere. El vorbea devărul care eliberează omul de păcat, căci nici un cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere (Luca, 1.37). La cuvântul Său omul se vindeca de boli, căpăta vederea, lepra și alte neputințe și Marea erau imobilizate, dădeau înapoi.

Cum L-a profețit Isaia, Isus era “Dispreţuit şi părăsit de oameni, Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa”, însă putem crede că El era fericit deoarece trăia în ascultare de Dumnezeu și împlinea voia Sa. “Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr.” (Ioan, 17.19)

Ne este greu să pricepem fericirea în astfel de trăsături duhovnicești (sărac în duh, plânge).  Și Domnul Isus însuși a plâns, după cum aflăm din Sfânta Scriptură, în două situații: a plâns pentru Ierusalim și oamenii săi, căci erau plini de păcate și nu se pocăiau (” Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!“- Matei, 23.37) și la moartea lui Lazăr, prietenul Său (Ioan, 11.35- “Isus plângea.“)

A fost Isus fericit? Da! A și trăit cea mai minunată și exemplară viața ca om pe acest Pământ. Și deci trebuie să trăim cum a trăit Isus. Trebuie să învățăm să plângem cum a plâns și El.

Domnul Isus dă cheia, dă ordinea lucrurilor și stărilor spre care să tânjim pentru a întâlni fericirea. Apostolul Luca întregește lumina și pune și el o tușă clară în imaginea adusă de Matei:

“Ferice de voi care plângeţi acum, pentru că voi veţi râde! Ferice de voi, când oamenii vă vor urî, vă vor izgoni dintre ei, vă vor ocărî şi vor lepăda numele vostru ca ceva rău, din pricina Fiului omului!  Bucuraţi-vă în ziua aceea şi săltaţi de veselie; pentru că răsplata voastră este mare în cer; căci tot aşa făceau părinţii lor cu prorocii.

Dar, vai de voi, bogaţilor, pentru că voi v-aţi primit aici mângâierea!  Vai de voi care sunteţi sătui acum! Pentru că voi veţi flămânzi! Vai de voi care râdeţi acum, pentru că voi veţi plânge şi vă veţi tângui! ” (Luca, 6.21-25)

Domnul Isus laudă sărăcia în duh, simplitatea, golirea de sine, umplerea cu ceea ce urăște omul, cu starea neprihănirii, a pocăinței, și Isus zice vai de cei care aleg calea bogăției, acum, a mângâierii directe, prin lucruri,  vai de cei sătui, acum, de cei care râd acum  în loc să caute să-și plângă păcatul care să primească de la Dumnezeu starea după voia Lui.

Această sintagmă, acest deziderat – Ferice de cei care plâng (căci ei vor fi mângâiați), pentru omul firesc este o chemare controversată, ceva de neînțeles și de nedorit.

Cert este că bucuria lui Dumnezeu (și oferită) nu este și bucuria lumii, căci diferă unitățile de măsură, perspectiva analizei, căci vorbim de două lumi diferite, opuse una celeilalte.

Cum definești un om fericit?

Ce am scrie, din perspectiva lumii acesteia? Negreșit omul fericit ar fi dacă ar avea, ba asta, ba cealaltă, să acumuleze mereu, tot mai mult, în garderobă, în bijuterii, mașini, case și vile, în aur și conturi, călătorii și anturaje, un nume lângă altele de renume…

Ce am scrie, însă din perspectiva lumii de dincolo,  lumea nevăzută, a împărăției lui Dumnezeu? Lumea nu vă cunoaște, pentru voi nu sunteți din lume, iar lumea iubește ce este al ei. Lumea nu vede, nu caută și nu ageează trăsăturile creștinului.

“Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea.” (Ioan, 15.18-19)

Ce înseamnă să pângem? Cum de asta aduce fericirea intrării în grațiile și lumea lui Dumnezeu?  Plângerea păcatelor personale, ale celor de lângă tine, ale nației tale, a faptului că Dumnezeu este ofensat de viața noastră …  ne conduce și ne apropie de Dumnezeu.

Da,  asta e: cel care plânge e mângâiat de Tatăl său, El  care nu disprețuiește un duh zdrobit… Dimpotrivă, Dumnezeu vine la credincios,  în inima sa (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt- Ioan, 14.23), îl mângâie, locuiește cu el, îl luminează și-i dă putere și omul se bucură de acea părtășie cu Regele regilor, îl înseninează bucuria cea mare care îl așteaptă de-a fi pentru totdeauna împreună cu Domnul Isus pe străzile de aur în  veșnicia Orașului binecuvântat (Apocalipsa, 22).

Care este de fapt problema noastră?

• Înțelegem greșit ce este păcat-păcatul;
• Înțelegem greșit ce înseamnă a avea bucuria, fericirea.

Omul firesc consideră că o viață a superficialității, este o cale de-a avea fericirea; viața fără probleme este percepută ca fericită.

De aceea, oamenii caută să fugă și să evite problemele, căci atunci când ele apar, ei sunt foarte zdruncinați și nefericiți, se simt inconfortabil.

Însă, păcatul este cel mai groaznic lucru din universul acesta. “Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege.” (1 Ioan, 3.4).  “Să nu pofteşti!” (Romani 7:7).

Trăim într-o lume  cu o filozofie apostată. Păcatul este cosmetizat și prezentat ca pe ceva agreabil, nu hidos cum este de fapt el,  în realitatea și adevărul lui Dumnezeu.  Media aduce în casele și inimile oamenilor păcatul ca pe ceva invevitabil, ca pe ceva care face parte din viața oamenilor, ca pe ceva de dorit.

Oamenii vorbesc cu nonșalanță că cea mai veche meserie este … prostituția. S-a ajuns că, vezi Doamne, pentru o coajă de pâine femeia  ajunge să se prostituieze, pentru a-și câștiga pâinea, pentru ea, apoi pentru copiii ei. În țări ca Thainlanda, întunerecul inimii lor este copleșitor, din moment ce  aceste femei ajung însă să-și prostitueze fetițele lor de vârste de grădiniță, căci păcatul aduce dependența.

Filmul “Pretty Woman” (1990) este un bun exemplu, negativ, în care doi  celebri actori, Richard Gere și  Julia Roberts, aduc în scenă viața imorală a personajelor interpretate de ei. Bărbatul, un om de afaceri prosper, foarte ocupat cu munca sa mănoasă (în dolari și conturi bogate), solicită unei firme care oferă servicii de companie-însoțire  o  tânără  de condiție ușoară care să-i alunge singurătatea (și nefericirea, atunci când își desprinde ochii din hârtiile de afaceri). Tânără, interpretată de Julia, este o femeie care are o frumoasă perspectivă care-i stă în față: e tânără, frumoasă, instruită,  viitorul n-are decât să-i surâdă… Dar Julia s-a împotmolit la primul job, și, nerăbdătoare, de-a fi pe picioarele ei din punct de vedere financiar, aplică de job la Firma de servicii “de  lux” (de prostituție).  Pentru început, Richard și Julia,  intră  într-un repertoriu normal, firesc, nevinovat – dacă n-am ști pe ce ușă au pășit ei, împreună; și se comportă ca și cum nu-și doresc nimic altceva decât compania nevinovată dintre un bărbat și o femeie, ori această părtășie nu poate exista decât în urma căsătoriei. Cu atât mai mult cât majoritatea timpului se află în apartamentul de hotel unde omul de afaceri își continuă munca, în hârțogăria cifrelor care asigură banii mult râvniți.

Timpul trece și ei se cunosc mai bine, sunt plini de spontaneitate, iar ca urmare ei se apropie tot mai mult unul de altul și ajung încet-încet că trăiesc o iubire de nestăvilit, potrivită însă pentru cei care sunt soț și soție. E însă o situație confuză, prezentând ipostaza unei fericiri din punctul de vedere al acestei lumi imorale. Actorii interpretează o fericire lumească, un ideal, o lume efemeră, o viață idilică foarte de dorit de cei din lumea aceasta trecătoare. Și, astfel, oamenii ajung să caute acea himeră, bărbat sau fată morgana o fericire care nu există decât în filme și povești, o scânteie care arde prea repede. Căci tot ce este clădit pe minciună, pe corupție și pe imoralitate, nu este decât praf și cenușă, mai repede sau mai târziu piere.

Oamenii apostați ai secolului 21 și-au adormit conștiința și cugetul, cu idei și filozofii lumești, apostate,  care îi leagănă în muzica și zgomotul lumii; nu mai aud și nu mai vor să știe de Dumnezeu,  decât că El este iubire, că este un Hristos care a murit pentru om, dar nu vor să mai audă că pentru fiecare vine o zi când judecata lui Dumnezeu își va face datoria, în momentul când fiecare va trebui să treacă în lumea de dincolo și nu va mai putea schimba nimic. “Ori încotro ar cădea copacul, fie spre miazăzi, fie spre miazănoapte, în locul unde cade, acolo rămâne.” (Ecleziastul, 11.3).

Însă psalmistul David, împăratul lui Israel, după ce a comis păcatul adulterului, cu Batșeba, a fost în cele din urmă mustrat în cuget de conștiință. El a recunoscut că numai împotriva lui Dumnezeu a greșit prin păcatul curviei (Psalm, 32;51).  Până ce nu și-a plâns păcatul, Mâna Domnului îi apăsa tare conștiința, trupul suferea cumplit, era tare nefericit și zdrobit. Atunci, ca și fiul risipitor, și-a venit în fire, s-a întors spre Tatăl,   și-a mărturisit vina, și a cerut să fie curățit și iertat. Și a primit iertarea. Glorie Domnului!

Nu poți fi fericit fără iubire, fără iertare. Însă iertarea se obține în urma mărturisirii păcatului  lui Dumnezeu. în Numele și meritele Mijlocitorului (recunoscut de Dumnezeu) – Isus Hristos -, prin plângerea păcatului comis.

Să ne plângem acum păcatul, ca să primim iertarea și să fim apoi umpluți de bucurie, eliberați de tot ce ne-ar putea apăsa. Dar să nu plângem ca fariseii, să nu ne prefacem că ne pasă, ci să și avem o viață veritabilă, care-l urmează pe Hristos.

Să plângem  acum  păcatul, conștienți fiind (prin natura nouă, duhovnicească) de ceea ce vede Dumnezeu în păcat.

De ce nu mai plângem? Pentru că noi nu mai știm ce este păcat, ce este păcatul,  trebuie să-l identificăm cu mare atenție și responsabilitate căci s-a insinuat și poate că e parte din viața noastră.

S-a ajuns că 98% dintre americani au în casele lor cel puțin un televizor, dar acest mare procent e la îndemâna și celor din România. Astfel,  oamenii ajung să fie injectați și infestați cu imoralitate, cu o insensibilitate mare la păcat. Nu e culmea, că omul a ajuns să fie imun la păcat?

Dumnezeu lucrează așa:  întâi înlătură, întâi smulge, apoi sădește sămânța bună, întâi vine plânsul, apoi vine mângâierea Domnului Isus și bucuria. Glorie Domnului!

Trebuie să înțelegem cât de grozav și de înjositor  este păcatul în ochii lui Dumnezeu. Păcatul este la fel de grav ca atunci când Isus a fost răstignit pentru păcatul meu și al tău, acum 2.000 de ani.

Dar astăzi s-a ajuns să se trateze păcatul cu ușurință: Doamne, dacă am greșit cu ceva, iartă-mă!
De fapt asta este și atitudinea copiilor față de părinți, al fratelui față de frate, “dacă am greșit cu ceva, iartă-mă”

Păcatul trebuie indicat, mărturisit, plâns și abandonat, urât. Noi nu ne lăsăm de păcate, pe de altă parte, fiindcă le iubim, ne adâncim, căci le comitem mereu, ne afundăm tot mai mult în ele.

Nu mai e vorba de “dacă” ci e vorba despre “când”, “unde”.

Doamne, ajută-mi să-mi capăt vederea, să văd ceea ce vezi Tu și să decid și să ascult, după  cum  și Tu,  Doamne, ai fost ascultător până la moarte și încă moarte de cruce. Glorie în veci. Amin.

Ne-am învățat rău, foarte rău. Luăm ca un lucru de apucat porunca Domnului care zice “să nu apună soarele peste mânia voastră” sau “mâniați-vă, dar nu păcătuiți“.

Dumnezeu a omorât păcatul prin moartea lui Isus pe Cruce, pentru a fi vii pentru și împreună cu Domnul Isus.

Când apostolul Petru  a greșit, când s-a lepădat de Isus, că nu-L cunoaște,  în acea împrejurare de trei ori, până ce a cântat cocoșul nu și-a adus aminte de spusele Domnului Isus. Însă, primind mustrarea, Petru a ieșit afară și a plâns cu amar.

Când ai plâns ultima dată cu amar?

E o întrebare legitimă, deoarece ea vine la pachet cu cealaltă întrebare: Când L-ai supărat ultima dată pe Dumnezeu? Care este greșeala Ta? Care sunt  păcatele tale înaintea Domnului?

Fiecare trebuie să învățăm, ca și creștini, plânsul pocăinței, să ne plângem păcatul cu sinceritate și să ne lăsăm de fărădelege. Plânsul pocăinței ne va apropia de Dumnezeu, care ne va primi în brațele Lui (1 Ioan, 1.6-10)

Toiagul și nuiaua Domnului este cea care ne mângâie și ne povățuiște pe calea cea dreaptă. Căci Domnul vrea să ne facă părtași sfințeniei Lui căci:  “Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr. Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. ” (Ioan, 17.19-20)

Ferice de cei ce plâng pentru alții

Iov plângea pentru cel amărât, iar Pavel ne îndeamnă să plângem cu cei ce plâng.
Să plângem lacrimile slujirii de care a avut parte Pavel:

“Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte din belşug şi de mângâiere. Aşa că, dacă suntem în necaz, suntem pentru mângâierea şi mântuirea voastră; dacă suntem mângâiaţi, suntem pentru mângâierea voastră, care se arată prin faptul că răbdaţi aceleaşi suferinţe ca şi noi. Şi nădejdea noastră pentru voi este neclintită, pentru că ştim că, dacă aveţi parte de suferinţe, aveţi parte şi de mângâiere.” 2 Corinteni, 1.5-7)

Astăzi e o problemă a bisericilor contemporane, aceea că nu se știe plânge, nu se mai manifestă plânsul slujirii, nici înăuntru, dar nici înafara ei, căci nu ne pasă de cei aflați în suferință și nevoi. Căci, cine slujește,  e un om al mijlocirii, inima lui s-a lărgit cum zice apostolul.

Dar în primul rând îi pasă Domnului care ne mișcă inimile, așa cum i-a zis lui Iona “pe tine te-a intristat acel curcubete, și pe Mine să nu mă doară acei 120.000 de  oameni care nu știu să deosebească stânga de dreapta?”

Cu alte cuvinte – Ferice de cei care plâng pentru alții, pentru cei care aleargă către pierzare, cum zice și Cuvântul,  că tot mai este speranță dacă se găsește un înger care să mijlocească pentru cel aflat pe calea largă a pierzării veșnice.

Dumnezeu mângâie pe cei ce plâng aici și acum, pentru că ei câștigă iertarea și eliberarea de sub ghilotina judecății care stă gata să cadă peste cei vinovați.

Ce înseamnă să fii mângâiat de Duhul Sfânt?

• Ne va mângâia sufletul și înviora pentru o viață nouă și curată;
  Ne va mângâia prin Scriptură;
  Ne va mângâia prin frați și surori;
  Ne  va mângâia într-o zi pe deplin, în veșnicia din lumea de dincolo de moarte, când Mielul va șterge orice lacrimă;  și vom intra în cortul lui Dumnezeu cu oamenii împărăției Sale; nu va mai fi acolo nici un țipăt, nici o tânguire!

E vorba, așadar, despre un plâns fericit, care frăgezește și întinerește inimile noastre și le face un bun ogor în care să locuiască Neprihănirea Lui, un  plâns în care inimile strigă fericite și pline de recunoștință:  slavă, glorie, cinste, Aleluia,  Domnului Domnilor, în veci! Amin.