Cred că devine superfluu să mai vorbim de aspirația nesățioasă a fiecăruia din noi după starea de beatitudine. Nefericirea, mantelată multiplu și felurit, nu este altceva decât reversul acestui instinct ancestral după ”Paradisul pierdut”, pierdut dar neregăsit.

Despre accesul la fericiri (care  nu sunt altceva decât fiice al Fericirii-mamă), ni se oferă un îndrumar simplu și accesibil într-unul din cele cinci oracole christice din Matei. E vorba de Predica de pe Munte, subgrupată în: Fericiri, Admonestări pe teme etice respectiv Contraste între ”Ați auzit că s-a zis; dar Eu vă spun…”

Cele opt Fericiri listate nu credem că sunt aleatoriu menționate. S-ar prea putea ca relația dintre ele să fie una de tip ”domino”. E știut lucru că ele fac referire la caracterul credinciosului creștin. E vorba de fapt de acel ”a fi” aflat într-o relație dialectică cu ”a face”. Privite prin lentila seculară, în absoluta lor totalitate, ele par o nebunie. E de înțeles, vorba lui Pavel, pentru un ochi neformat spiritualicește. Definirea fiecăreia dintre fericiri, nu constituie obiectivul prezentului expozeu.

O atenție aparte credem totuși că merită prima și a opta beatitudine. Sărăcia în duh, ca expresie a acceptării unei stări de fapt în raport cu Dumnezeu, e premisa pentru a ajunge pe culmea fericirii; cea de-a fi prigonit pentru Christos. Ne-am întrebat de nu puține ori: de ce, în economia discursului, Mântuitorul acordă un spațiu chiar generos (trei versete) acestei ultime virtuți. Să fii greșit cumva Cel ce avea să plătească  cu prisosință prețul acestei stări preaslăvite, acestei stări de har (vorba lui Pavel)? Ferească Dumnezeu! Dacă principiul sfințirii în Împărăție, unul guvernant, e cel prin suferință, atunci putem întrevedea rațiunea pentru care Isus apasă pe această latură a suferinței prin prigonire.

Ce e cel mai important, nu doar prin prisma apologetică ci și prin cea pedagogică, e că Mentorul a fost primul dispus să le aplice la Sine. Puterea modelului personal a lui Christos, excede cu mult toate celelate alternative spre culmile fericirii. Cu alte cuvinte, prin caracterul și conduita Lui, ni se transmite un mesaj: se poate!  Contrastul nu e doar între Christos și ceilalți fondatori de religii, ci și între El și Fariseii ipocriți. Mântuitorul, și după El Pavel, nu putea cere altora ceea ce El nu ar fi trăit. Luată fiecare fericire aparte și verificată în viața Lui, se va putea vedea că nici una nu I-a scăpat, neîmplinind-o. Cu alte cuvinte Domnul a trecut primul puntea dintre gnosis șipraxis. Aplicarea, era ce nu puteau pricepe și accepta Fariseii și Cărturarii vremii. Fapt pentru care El îi și mustră aspru. Ipocrizia era de fapt baricada în fața cărei s-au oprit ei. Drept pentru care trăiau o profundă și permanentă stare de nefericire. Totuși, au fost câțiva Farisei (puțini la număr, ce-i drept), care au mers contra curentului prefăcătoriei.

Actulizarea unei astfel de observații ne provoacă.

Ce barează accesul nostru spre astfel de culmi cristice? Cât de mare e hăul din noi între ce și cât știm ( pe deoparte) și trăire ( pe de cealaltă parte)? Suntem sau nu în pericolul unei deveniri skizoide?

Credm că doar HARUL și dramul nostru de voință ne vor face apți pentru a depășii barajul ipocriziei care ne stăvilește Izvorul Fericirii.

Vorba lui Mahatma Gandhi, cel invocat de recent numitul președinte al Germaniei, Joachim Gauck, nimeni altul decât fostul pastor reformat și președinte al arhivelor fostei și temutei poliții secrete est-germane, STASI:

”Fericirea e atunci când ceea ce știm, ceea ce spunem și ceea ce facem sunt în armonie.”

Să dea Domnul!

[Viorel Codreanu]

_____________________________________________________

Sursa: https://barthimeu.wordpress.com/2012/03/25/despre-fericiri-barate/