Aş vrea să privim puţin către alte câteva aspecte. Cazul familiei Bodnariu ridică nişte probleme de fond, şi acelea mi se par mult mai importante decât cele legate de cazul în sine.

Dialogul dintre doi cititori ai articolelor din Cetate mă îndeamnă la câteva considerente pe marginea atitudinii şi comportamentului creştinului într-o lume care se arată tot mai ostilă creştinismului.

Şi, pentru că îmi place să provoc cititorii mei la a gândi singuri, am să încerc să aduc în atenţie un caz clasic din Biblie: cel al lui Daniel. Iată o altfel de perspectivă asupra istoriei lui Daniel, o intenţionată denaturare a acestei istorii, cu semnele de întrebare adiacente (precizez din nou că nu doresc cu niciun chip să fac vreo aluzie la „cazul Bodnariu” în speţă!):

Daniel, un tânăr cu perspectivă din neamul lui Iuda, sătul de sărăcia ţării sale natale, se hotărăşte să emigreze la Babilon. Aflase el că acolo se trăieşte la un alt nivel social, că posibilităţile de afirmare sunt mult mai mari şi că, în general, e mai bine să locuieşti într-o ţară unde civilizaţia are cu totul alte „cote”.
Ajuns acolo se face repede remarcat şi ajunge în anturajul cel mai înalt posibil: cel al împăratului. Nu poate uita însă că el este evreu. Drept pentru care se trezeşte în situaţia imposibilă de a… împăca varza cu capra! Deşi este conştient de consecinţele nesupunerii, alege să se împotrivească sistemului. Refuză să se spurce la masa împăratului. La început reuşeşte să o facă în cerc restrâns, în intimitate. Mai mult, abilităţile sale îi facilitează ascensiunea socială. Implicit şi starea materială, dar şi expunerea la ochii invidiei. Şi, cum nimeni nu poate trăi în societate ca un fel de Robinson Crusoe voluntar, faptele ies la iveală. Cum era de aşteptat, urmează punerea în aplicare a „sistemului juridic local.” E condamnat să fie aruncat într-un cuptor de foc, împreună cu tovarăşii săi. Ce face Daniel? Lansează o petiţie online pentru a-şi obţine dreptatea? Scrie scrisori ambasadorului Babilonului la Ierusalim? Hm! Se pare că nimic din toate acestea! Mai mult, continuă să se încăpăţâneze să rămână fidel principiilor sale. Rezultatul? Se duce şi se aruncă singur în groapa cu lei… Nu e cazul. Au alţii grijă de asta! Ce face acum? Petiţii? Scrisori? Articole pe Facebook, în presă şi pe bloguri? Intervenţii la organizaţii sociale mondiale?

Mă opresc aici cu fabulaţiile. Cred că e evidentă concluzia: nihil sine Deo! Cu precizarea că asta trebuie citită într-o cheie care nu are nimic de-a face cu interesele personale…

Acum, ce ar fi să ne punem câteva întrebări:

– este în orice dislocare socială voită (mutarea în alte ţări, de exemplu) o intenţie de misiune, sau sunt şi alte motivaţii?

– cât din esenţa misiunii înseamnă asumarea unei atitudini „sinucigaşe”? E vorba de asumarea riscului sau de provocarea lui? În fond, care e în cele din urmă scopul misiunii (dacă el există)?

– ceea ce n-am făcut ieri cum se cuvine, mai poate fi făcut azi la fel de bine? V-aţi dat seama că mă refer la abandonarea creştinismului într-o Europă pentru care azi plângem şi pe care am vrea să o recuperăm folosind, ciudat!, metode „kamikadze” (nici măcar japonezii n-au reuşit cu metoda asta, şi ei sunt japonezi!)

– e oare potrivit să încerc să-l ajut pe vecinul cu sfaturi privind felul în care îşi poate repara streaşina care curge, când mie îmi plouă prin acoperişul spart?

– cuvintele Mântuitorului, „fiţi, dar, înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii” se adresează şerpilor şi porumbeilor, sau… ?

Întrebări ar mai fi… Multe. Ar fi interesant câte răspunsuri avem, căci se pare că trăim vremuri în care ne sufocă întrebările, dar în care răspunsurile au ajuns cam la fel de greu de găsit precum… omul cinstit căutat de Diogene!

Mi-am amintit o idee a lui Alvin Toffler, din „Al treilea val” (scrisă în 1981 !): „Prin instituţiile sale, orice societate îşi creează o arhitectură a rolurilor şi perspectivelor de ordin social. Împreună, corporaţia şi sindicatul au definit mai mult sau mai puţin ce se aştepta de la muncitori şi de la şefi. Şcolile au fixat rolurile profesorilor şi ale elevilor. Iar familia a împărţit rolurile de susţinător al familiei, gospodină şi copil. Familia nucleară ajungând la punctul critic, ca să spunem aşa, rolurile din cadrul ei încep să vibreze şi să se fisureze – cu efecte personale chinuitoare.”(sublinierile îmi aparţin)

Poate că am înţelege mai bine aceste rânduri dacă ne-am aminti şi ce spune Karl Jaspers:„Omul trebuie să se cunoască în ceea ce a fost, pentru a fi în prezent el însuşi. Ceea ce a fost el din punctul de vedere istoric rămâne inevitabil un factor fundamental pentru ceea ce va fi.” Să nu uităm, Jaspers a fost un existenţialist. Dar… ce-ar fi să aplicăm aceste idei Europei, nu individului? Pornind, totuşi, de la individ…

Sau ne resemnăm cu cuvintele Eclesiastului: „Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind, şi urechea nu oboseşte auzind. Ce a fost va mai fi, şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: Iată ceva nou!, demult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră. Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi, ce se va întâmpla mai pe urmă, nu va lăsa nicio urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai târziu” ?

Trist…

P.S. Evident, am semnat petiţia în sprijinul familiei Bodnariu, dar nu cred că asta e rezolvarea problemelor de fond, ci mai degrabă o iluzie şi o ilustrare a faptului că nu suntem nici înţelepţi ca şerpii şi nici blânzi ca porumbeii… 😦

Marinel Blaj

***

Sursa: https://cetateadepiatra.wordpress.com/2015/11/24/sine-ira-et-studio-pericolul-din-noi/