ULTIMA SARCINĂ: Povestea dramatică a unei femei

Avortul ucide pe cei vii

Avortul ucide și pe cei vii, nu doar pe cei nenăscuți. Celor vii, însă, nu le ucide trupul ci sufletul și viitorul. Numărul de femei care își regretă avortul e mare, dar pentru presă subiectul acesta pare să fie tabu. E un subiect ignorat și parese lipsit de interes pentru marile cotidiene ale României și ale Occidentului.

De aceea, rămân publicatiilor online, atât în România cât si în afara ei, să îl prezinte. Răsfoind informatiile lumii virtuale, depistăm un numar în crestere de mărturii ale femeilor care si-au avortat copiii si își regretă faptele. Legea nu le condamnă, dar le condamnă constiința.

Presiunea și neliniștea lăuntrică, constantă și deseori incurabilă, cu care se confruntă aceste femei lasă cicatrice care dăinuie o viață întreagă. Dar nu numai femeile sunt afectate. Suntem afectati noi toți: bărbații care așteaptă să devina tați, părinții care nădăjduiesc să devină bunici, copiii care își doresc frați și surori. În final, avortul ne ucide pe noi toți, pe cei vii.

Date statistice

România noastră îmbătrânește mai repede decât ne așteptăm iar ceasul ei biologie bate tot mai încet. Luna trecuta Ziarul Financiar a publicat un articol alarmant care ar fi trebuit să facă la fel de mari valuri în România cât a făcut campania prezidențială. Subiectului lui trebuia să i se acorde la fel de multă atenție și să fi fost dezbatut de pretendenții la presedinția țării. Dar nu au făcut-o. Articolul ne informează că în ultimele două decenii populația școlară a României a scăzut cu un sfert.

În 1995, 4.7 milioane de elevi și studenți erau înmatriculați în școlile și universitățile României. Anul acesta au mai rămas doar 3.6 milioane. [Detalii aici: Populaţia şcolară scade, iar tinerii îşi găsesc din ce în ce mai greu un loc de muncă. Ce sfaturi au angajatorii pentru ei | Ziarul Financiar] Unde sunt cei 1.1 milion care lipsesc?

Răspunsul nu e greu de aflat: majoritatea dintre ei au fost avortați. Românii din Italia au născut, anul trecut, 20.000 de copii, 20.000 de ființe umane care vor contribui la reabilitarea demografică a muribundei Italii, nu a țării mamă. [Detalii aici:

http://www.gazetaromaneasca.com/observator/36-comunitate/8752-20000-de-copii-romani-nscui-in-italia-anul-trecut.html]

În contrast, luna trecută au fost emise ultimele date statistice privind rata avortului în America. În 2013 au fost avortați acolo 730.322 de copii nenăscuți, cel mai mic numar din 1973 încoace când avortul a fost legalizat de Tribunalul Suprem. [Detalii aici: http://www.washingtonexaminer.com/cdc-18-of-all-pregnancies-end-in-abortion-730322-is-a-new-low/article/2556742] Vestea e încurajatoare. După 1973 numarul avorturilor in America se apropia ori trecea de 1 milion anual. Dar a scăzut cu 30% între 1973 si 2013. Cifrele acestea sunt și mai încurajatoare considerând că în aceeași perioadă de timp populația Americii a crescut cu 30%.

Ce explică scăderea vertiginoasă a avortului în America?

Răspunsul a fost dat de o publicatie influenta, seculara, americana, The Atlantic: seriozitatea si perseverența mișcării proviață din America din 1973 încoace și mai ales implicarea continuă a creștinilor în bătălia pentru dreptul la viață al copiilor nenăscuți. [Detalii aici: http://www.theatlantic.com/politics/archive/2014/12/why-is-the-abortion-rate-falling/383300/] Pentru a ajunge aici, însă, au fost făcute sacrificii mari. In primele rânduri au fost femeile creștine care au refuzat să îmbrățișeze noul “drept” la avort conferit lor de Tribunalul Suprem și au ales să asculte mai mult de Dumnezeu și de instinctul maternal decât de propaganda feministă.

Despre o astfel de femeie scriem astăzi. E mărturia unei femei creștine care si-a avortat doi copii, a dat viata la 2 copii, a rămas iarăși însărcinată si a vrut să avorteze din nou. Constiința a cercetat-o, viața copilului nenăscut atârnând de do decizie de ultim moment, când sufletul mamei oscila spre un deznodământ sau altul.

Pe parcurs, însă, avortul i-a distrus familia, căsătoria, relațiile cu soțul, cu semenii, si cu biserica ei. Dar ziua când a hotărâse sa-si avorteze ultimul copi, ziua aceea i-a schimbat într-adevăr viața. A stat ore în șir în fața Clinicii de Avort cugetând la viata ei, trecutul ei, si la ravagiile pe care i le-a făcut avortul în viata familiei ei….

Titlul în engleză al articolului[by D.C. McAllister] este Navigating the Waters of a Broken Life: My Abortion Story, si poate fi citit aici: http://thefederalist.com/2014/06/19/navigating-the-waters-of-a-broken-life-my-abortion-story/

Traducere și adaptare în limba română: de Simona Preotu (AFR Sibiu), profesoara de engleză, soție si mamă a doi copii cu care Dumnezeu a binecuvântat-o. Îi mulțumim că a efectuat această traducere pentri Alianța Familiei din România..

Ultima sarcină

M-am așezat în masina încălzită cu miros vechi de cartofi prăjiti. Mereu existau câtiva sub scaunul unde copiii îi împrștiau , dar ei erau plecați acum. Nu știam unde anume. Priveam prin parbrizul murdar la clădirea din fața mea și citeam cuvintele de pe ușă, din nou și din nou : “Nașterea planificată”. [Nota AFR: Clinică de avort]Sudoarea-mi curgea în spatele gâtului dar nu am pornit instalația de aer condiționat. Am vrut să simt căldura. Am vrut să fiu distrasă de durere. Eram mai mult de două luni însărcinată. Era înca timp pentru a ucide copilul. Și ucidere a fost ceea ce a fost. Nimeni nu putea să-mi spună altfel. Am fi avut doi copii. Pierdusem alte două sarcini. Știam cum era să simt un copil crescând în pântece. Micile zvâcniri ca semn al vieții, lovirea unui cot sau a unui genunchi în stomacul meu, sughițurile slabe.

Priveam cum o tânăra fată și prietena ei se grăbeau să intre în clădire. Ele s-au strecurat înăuntru închizând ușa în urma lor. Mă întrebam care dintre ele era însărcinată. M-am uitat în oglindă. Aveam 33 de ani. Păream o adolescentă. Nu am recunoscut femeia din oglindă. Am văzut doar rușine. Am vrut să ies din mașină, dar nu m-am putut opri să nu mă gândesc la spitalul din Florida cu 6 ani în urma. Am fost dusă de urgență la spital. Sângeram și medicii mă duceau în camera cu ultrasunete să fiu examinată. In cameră era foarte rece și nu m-am putut opri din tremurat. Operatorul m-a uns cu ceva în zona din jurul stomacului și a pornit aparatul. Mă așteptam să-mi văd copilașul mort, fără ca inima să-i mai bată, cu trupul nemișcat. Văzusem asta și înainte și eram pregătită. Dar Dumnezeu a avut alte planuri.

Durerea pe care am simțit-o în acel moment a fost una de așteptare, dor și bucurie inexprimabilă. Fiul meu era în viață, era bine, mișcându-și piciorușele. Inima lui bătea. L-am fixat cu privirea, recunoascătoare că îl putem vedea acolo în burtă, îl știam în siguranță și îi auzeam bătăile. Niciodata nu am simțit dragostea cum am simțit-o în acel moment. Dragostea unei mame. Atât de pură. Atât de naturală. Trasăturile sale nu erau complet dezvoltate. Degetele lui fragile, degetele de la picioare atât de mici. Dar el era fiul meu și știam că va crește pentru a aduce fericire în aceasta lume. Foarte diferită de durerea pe care am simțit-o când mă aflam în mașină în afara clădirii unde se afla cabinetul “Nasterea planificată”. Nu simțisem atunci nici o bucurie, nici o dorință, nici o speranță. Doar disperare și o dorință disperată de a repara ceea ce am pierdut și să-mi recapăt viața.

Divorțul și destramarea familiei

Mă despărțisem de soțul meu. O alegere egoistă. Oh, aș putea să vă dau o mie de motive, multe dintre ele de înțeles, poate chiar justificate, dar nu contează. Ideea esențiala a fost că m-am despărțit și am început o viață nouă cu un alt bărbat. Nu a durat mult timp când am știut că nu pot trăi cu această alegere. Cei doi copii însemnau prea mult pentru mine. Copiii ar trebui să trăiasca într-un cămin stabil unde să crească în încrederea și siguranța dragostei ambilor părinți. Nu am putut trăi cu tristețea pe care am văzut-o la ei încă din momentul despărțirii în acele săptămâni în care au stat cu mine înainte de a-l vizita pe tatăl lor. Confuzia și teama lor au fost poveri pe care nu am vrut să le mai poarte. Așa că am decis să mă împac cu soțul meu.

Era de asemenea vorba de biserica mea. Am părăsit-o de asemenea – un alt episod din viața mea pe care trebuia să îl repar … să îl rezolv … Primisem câteva scrisori de la liderii bisericii despre faptul că divorțul meu însemna că nu mai eram o mamă pentru copiii mei. Dacă mi-am încălcat legământul de căsătorie, nu mi se mai permitea să mă bucur de privilegiile ce decurg din acesta – privilegiul de a fi mamă. Cu alte cuvinte, dacă mi-am lăsat soțul trebuia să-mi las și copiii. Nu mai eram o mamă în ochii bisericii sau a lui Dumnezeu.

Primisem o scrisoare de la soția unui frate în vârstă, spunându-mi “să fac un lucru onorabil și să stau separată de copii până când prin harul lui Dumnezeu mă pocăiesc și trăiesc prin credință în ascultare de Dumnezeu.” Soțul meu îmi scrisese de asemenea că trebuia să “rup orice fel de comunicare și contact cu copiii: nu vizite, nici telefoane, nici e-mailuri și nici scrisori…Tu nu mai ești mama acestor copii.” Am citit scrisorile de mai multe ori si am știut ce trebuia să fac – nu doar din cauza amenințărilor, ci pentru că îmi iubeam copiii. Am vrut ca ei să fie fericiți din nou. Împăcați. Nu voi uita niciodată ziua în care m-am întors. M-am dus la bătrânii bisericii și le-am implorat iertare. Doream să le spun motivele pentru care plecasem, îmi neglijasem căsnicia – cu siguranță unii dintre ei ar fi înteles -dar nu am făcut-o. Am păstrat tăcerea. Știam ce trebuia să fac și am fost dispusă să o fac. Am fost dispusă să fac ca totul să fie bine din nou.

Ne-am așezat într-o sală din biserică slab luminată. Șase bărbați și eu. Un fel de tribunal. Cu Bibliile deschise în fața noastră. Furia din încăpere era palpabilă. La fel și durerea. Luminile fluorescente clipeau deasupra capului, iar afară ploua. Șiroaiele de ploaie curgeau pe geamuri și tunetul răsuna prin munți. Bărbații mă ascultau și spuneau că îmi vor oferi ajutorul de care aveam nevoie pentru a-mi recăpăta căsnicia, pentru a-mi reîntregii familia.

Însărcinată din nou

M-am întors la apartament pentru a-mi aduna lucrurile, dar în seara aceea am aflat că eram însărcinată. Mă îngrijorasem cu privire la asta și amânam testul dar nu puteam trăi în negare pentru totdeauna. M-am așezat în baie pe podea, cu genunchii până la bărbie și priveam cum linia roșie se transformă într-o cruce. Lumea mea s-a spulberat. Mă aflam la răscruce de drumuri. Nu puteam păstra copilul și repara căsnicia. Nu puteam păstra bebelușul și copiii mei să se reîntoarcă la mine. Chiar și atunci, nu știam unde sunt. Ei se aflau fie cu oamenii bisericii sau în afara orașului. Nu știam. Soțul meu nu îmi spusese. El pur și simplu i-a luat și mi-a spus că nu mai eram mama lor, că am murit pentru ei. Mă întrebam dacă le spusese cu adevarat că am murit. O parte din mine ar fi dorit să fie așa. Timp de două luni, m-am frământat ce să fac. Am stat în apartamentul meu încercând să mă hotărăsc cum să confrunt viitorul, cum să rezolv ceea ce era distrus. Dar știam că unele lucruri nu pot fi rezolvate. Eram dispusă sa-mi pierd un copil, într-un fel. Indiferent de ceea ce alegeam, existau și pierderi, și nu numai pierderea mea dar și pierderea copiilor mei. Ei pierdeau o mamă. Totul se schimbase pentru ei. Nimic nu era corect sau complet. Prin propriile mele alegeri creasem o lume care aducea durere -tuturor. Rușinea, izolarea și vina erau copleșitoare. Dar le meritam. Meritam durerea, pedeapsa, pierderea. Copiii mei nu le meritau. Nici unul dintre ei.

Am luat în calcul varianta de a da copilul spre adopție dar tatăl nici nu dorea să audă asta. El va crește copilul. Singura alegere era de a da naștere copilului și cineva să îl înfieze fără ca acest copil să mă mai vadă vreodată. Aș fi putut face asta pentru că, potrivit legii, tatăl nu avea nici un drept legal asupra copilului din moment ce noi nu eram căsătoriți.

Mi-aș recăpăta căsnicia. Copiii mei m-ar avea din nou. Dumnezeu m-ar fi iertat. Povestea încâlcită a sentimentelor si consecințelor era un lanț din care nu reușeam să scap. Asta până când m-am gândit la avort. Uciderea copilului. Aceasta ar rezolva totul. Cât de ironic – pe atât de bizar- nu puteam suporta gândul adopției dar puteam medita la moarte. Cu toate acestea, în acel moment întunecat, mă gândeam că era cea mai bună alegere. Ar fi atât de ușor. Milioane de femei o făceau în fiecare an. Viața mea ar putea continua așa cum era înainte. Mi-aș recăpăta căsnicia. Copiii mei m-ar avea din nou. Dumnezeu m-ar fi iertat. Biserica m-ar accepta înapoi. Familia mea ar fi împreună. Copiii mei ar fi fericiți.

Dar copilul meu ar fi mort.

În cumpănă

Aș fi în stare să sacrific acest copil pe altarul egoismului meu? Acest copil care creștea în burta mea? Un copil pentru care eram responsabilă? Un copil pe care îl adusesem în lume prin dorința mea de a avea relații sexuale?

Doar să ies din mașină, să-mi păstrez hotărârea, să ma așez pe masă, să închid ochii, să-mi îndoi picioarele ăi să-i las să mă scape de greșeala mea. În mașină era cald ca într-un cuptor, și mă uitam spre ușa cabinetului “Naștere planificată” prin ceața de căldură de pe capotă. Mirosul de cartofi vechi au adus înapoi amintiri cu copiii mei râzând în zilele când totul era bine. Poate nu perfect. Dar bine. Putea fi din nou așa. Trebuia doar să ies din mașină, să-mi păstrez hotărârea, să mă așez pe masă, să închid ochii, să-mi îndoi picioarele și să-i las să mă scape de greșeala mea.

Am deschis portiera și am traversat parcarea până la ușa de la intrare. Cerul era atât de albastru, și păsările cântau, dar tot ce auzeam era bătaia inimii mele. Tot ce puteam vedea era ceața neclară a clădirii din fața mea. O femeie stând în spatele biroului ridică privirea. “Pot să vă ajut?” întreba ea. Priveam în încăpere. Fetele care intraseră mai devreme ședeau într-o parte a încăperii. Una răsfoia o revistă. Cealalta privea la mine. Ochii ei erau umpluți de lacrimi. Ne uitam una la alta – împărtășind un moment comun de vinovăție, de compasiune, de durere – și apoi și-a întors spatele. Nu mă puteam mișca. “Domnișoară, vă pot ajuta?” a repetat femeia de la birou. Am clătinat din cap. “Nu. Îmi pare rău. Nu, nu poți.”

Am plecat și am fugit la mașină. Încă pot auzi clopoțelul de la ușă sunând. Am pornit motorul și am scos mașina din parcare. Nu am putut să o fac. Nu am putut să-mi omor copilul din cauza greșelilor mele mizerabile. Nu știam ce am de gând să fac – nu știam ce puteam să fac -dar trebuia să accept consecințele alegerilor mele. Nu puteam să ucid o viața pentru ca mie să-mi fie mai bine.

Trebuia să-mi înfrunt durerea. Durerea este rezultatul alegerilor gresite. Suferința este consecința păcatului. Dacă suntem dispuși să păcătuim, trebuie să fim dispuși să acceptam și suferința care vine odată cu păcatul. Fugind de suferință, săvârșind lucruri mai rele pentru a o evita, nu este un răspuns. Aceasta produce mai multă durere, mai multă suferință -poate nu pentru tine, dar cu siguranță pentru copilul pe care l-ai omorat. Nu mi-am ucis fiica. Mi-e rușine că am vrut să o fac – chiar și pentru o clipă. In cele din urmă, nu am putut să o fac. Sângele ei nu trebuia vărsat pentru a-mi face mie viața mai ușoară, indiferent cât de corecte ar fi fost motivațiile mele când ea a apărut în viața mea. Alegând viața mi-a schimbat-o pe a mea pentru totdeauna. Aceasta nu a fost niciodată la fel și fusese dificil pentru că mă luptam pentru a naviga în apele unei vieți distruse.

Femeile care își avortează copiii o fac pentru că ele spun că își doresc o viață mai bună. Dar nu este o viață mai bună pe care și-o doresc -este una mai ușoară. Este o viață lipsită de luptă, fără consecințele alegerilor deja făcute. Este mai ușor. Dar nu e mai bine. Nu este niciodata mai bine. Moartea nu este niciodată mai bună. Dacă aș fi ales să-mi avortez copilul, aș fi ales moartea. Sânge vărsat să spele păcatele mele. O viață luată astfel încât să o câștig pe a mea, așa încât să pot să fiu liberă de consecințele alegerii mele de a concepe acest copil. Dar sângele unui copil nu poate repara niciodata ceea ce este distrus. Un asemenea sacrificiu este o minciună.

VRETI SA FITI INFORMATI?

Buletinul informativ AFR apare in fiecare Marti si e dedicat mai mult stirilor de ultima ora, iar publicatia AFR online apare in fiecare Joi si e dedicata mai mult comentariilor si opiniilor. Cei care doriti sa primiti saptaminal stiri si comentarii la zi privind valorile si evenimentele legislative, politice si sociale care va afecteaza familiile, atit la nivel national cit si la nivel unional si international, sunteti invitati sa va abonati la buletinul informativ saptaminal AFR. Cum? Inregistrindu-va numele si adresa electronica pe pagina home a sitului nostru electronic www.alianta-familiilor.ro.

FACETI-NE CUNOSCUTI!

Faceti-ne cunoscuti familiilor si prietenilor d-tra. Dati mai departe mesajele noastre si incurajati-i sa se aboneze. Va multumim.

ANUNTURI

Cei care doriti sa faceti anunturi prin intermediul AFR privind evenimente legate de familie si valori va rugam sa ni le transmiteti la office@alianta-familiilor.ro.

Alianta Familiilor din Romania