Trecusem de mult de vârsta de un an … și totuși eu încă nu învățasem să umblu…

Zadarnic părinții mei încercaseră tot felul de lucruri pentru a mă ajuta. Căzusem de câteva ori, zicea Măicuța (bunica mea),  și se părea că îmi era teamă să mai încerc a merge pe piciorușele mele.

Însă îmi plăcea compania altor copii, dar pentru că nu știam încă  să umblu, stam toată ziulica pe marginea șanțului, pe străduța de la marginea orașului, unde locuiam cu părinții, frații și bunica.

Era o străduță care nu era de loc circulată de vehicule, eram doar noi și copii din vecini … niște găini, rațe și gâște.

Mă uitam la copii jucându-se, alergând, bătând mingea, sărind coarda, sau jucându-se ȘCOALA. Ce m-aș mai fi dus și eu acolo cu ei, să mă joc… dar nu ătiam să umblu și mersul meu în patru labe… făcea că pe când ajungeam eu la ei grupul de copii se muta pe cealaltă parte a străzii.

…Așa că mă mulțumeam doar să-i privesc.

Totuși într-o după amiază mergâng în patru labe pe margina șanțului, înspre niște copii… gâștele vecinului au remarcat pantalonașii mei scurți cu bulinuțe roșii, de sub rochiuță. Și probabil crezând că sînt cireșe, au început să mă ciupească de funduleț.

Vai ce durere!!! … Am început s-o strig pe bunica: MĂICUȚĂ!!! .. dar gălăgia copiilor acoperea strigătul meu de ajutor și Măicuța ocupată în bucătărie nu mă auzi.

Văzând că nimeni nu-mi vine-n ajutor, dintr-odată am sărit în picioare și am început să alerg spre căsuța părinților mei, plângând și zicând : “Măicuță, gâștele mâncă buca mea!” …din urmă veneau Gâștele cari nu mă slăbeau deloc, și se țineau scai după mine. Ajunsă în curtea casei… în sfârșit apăru Măicuța care …uimită de progresul meu spontan, și plină de bucurie, mă luă în brațe, hâșâind gâștele vicioase.

Hazlie povestea, nu-i așa? …și totodată și adevărată… E o poveste care pe măsură ce am îmbătrânit mi-a dat și mult de gândit…

…Dar dacă n-aș fi învățat să umblu NICIODATĂ? sau n-aș fi alergat NICIODATĂ, sau n-aș fi mers cu bicicleta NICIODATĂ, și tot NICIODATĂ n-aș fi alergat la clasele de atletism făcând sărituri în înălțime și în lungime, NICIODATĂ n-aș fi făcut săritura tigrului… pe vremea când eram în liceu sau când aș fi crescut și mai mare… NICIODATĂ nu m-aș fi bucurat de raliurile cu motoreta mea Mobra!?

Dacă stau să mă gândesc, Gâștele mi-au făcut un serviciu enorm, silindu-mă să mă ridic în două picioruse și să fac primi pași… în mare grabă!!

Dragii mei, mulți dintre noi, spiritual vorbind, suntem chiar așa cum eram și eu când eram mititică… Nu vrem să cutezăm și să umblăm călăuziți… de Duhul Sfânt…. Neîncrezători, preferăm să ne târâim în patru labe, …. tânjind totuși după părtășia Duhului și bucuria cu frații.

În Atot-înțelepciunea Sa, Domnu’ trimite uneori … gâștile  și împrejurările care să ne ciupească puțin… dar de unde ne doare mai tare… și atunci de voie-de nevoie reușim să ne ridicăm,  strigând “ajutor” Domnului. Atunci, Domnu’, bucuros că e strigat de “copil”, e pregătit  să ne scape din necazuri și furtuni,  și începem ușor-ușor să pășim…prin credință…. și prin har.

Și dacă mai stau să mă gândesc, văd că toți anii vieții mele, când pur și simplu am ignorant mâna Domnului întinsă înspre mine, dorind să mă ajute să fac primii pași prin credință… în toți acei ani am pierdut șansa de a mă bucura de izbânzile, bucuriile și victoriile pe care El dorea să-mi facă parte.

Mulți ani mi-am târât sufletul, căutând ACEL CEVA de care aveam nevoie și nu știam că era de fapt deasupra capului  și orizontului meu, cu Mâna Lui întinsă înspre mine.

Citesc în Scriptură despre Enoh… că a umblat cu Dumnezeu 365 de ani apoi a fost luat la cer…N-a mai văzut moartea, ce minunat!

Oare Enoh cum a învățat să umble cu Dumnezeu? Hotărât lucru, el nu s-a născut umblând cu Dumnezeu, și nici nu s-a trezit într-o dimineață convins… că…”de azi ‘nainte”… el va umbla cu Dumnezeu.

Probabil că și în viața lui au fost o serie de lecții prin care Domnu i-a vorbit, l-a învățat, l-a îndrumat, poate chiar cu mustrări și dojeneli, cu sfaturi, dar toate îmbibate în iubire.

Dar un lucru știu: ENOH nu și-a făcut urechea surda la vocea Domnului … la îndemnurile și dragostea Lui. Enoh a luat seama la viața de zi cu zi, la ceea ce se întâmplă în jurul lui, celor ce nu vor să audă vocea Domnului. Și tot zi de zi …. el a experimentat binecuvântările cerești atunci când UMBLAREA CU DOMNUL a făcut parte din viața sa …de zi cu zi.

Domnu’ doreste ca să fie parte din din viața noastră… clipă de clipă, zi de zi. Am fost creați pentru a ne bucura de prezența și partășia Sa.

La sfârșitul vieții,  Domnu ne va arăta un șir lung de pași, pașii vietii noastre, pașii umblării noastre pe pământ… și ne va spune : “Îmi pare rău de problemele pe care le-ai întâmpinat în umblarea ta pe pământ …. Aș fi vrut să călătoresc cu tine… cât mai devreme posibil ….dar e bine ca M-ai întâlnit și ai acceptat umblarea cu Mine  și părtășia Mea… chiar daca ceva mai tirziu.”

…Regret timpul și anii pierduti fără o umblare cu Domnu, timpul si energia comsumată fără de nici-un folos pentru mine…. dar nici pentru Domnu.

Indiferent de vâstra pe care o ai, până mai poți zice “AZI“, ridică-te,  prin credință și  întinde-ți toată energia și mâinile tale înspre Mântuitorul și și spune-I: “Vreau să umblu cu Tine de azi ‘nainte”.