Artistul

Oftă adânc Artistul şi ochi în ochi cu Omul,

Cutreieră prin lacrimi atâtea dalbe versuri.

Să plângi de mila unei făpturi ce ai creat-o

E chiar o tragedie ce inima n-o-ncape.

În ochii limpezi formaţi de raze calde

Revarsă peste lume doar râuri mari de ape.

Şi focul alb de-acolo de pe tron din cer

Îl Împrăştie prin lume ca un reper etern.

Şi şterge chiar cu sânge din calea Omului

Tot răul ce se zbate să curme viaţa lui.

De undeva din astre, din sfere-ndepărtate

Călăuzit de oaste veni aici să afle

Cum Omul devenit-a atâta de hain

Că semenul cu ură şi-l arde pe un rug…

Când El creatu-l-a cu taină şi dragoste – arzând

Să-l pună peste toate aici de pe pământ.

Oftă din nou Artistul şi parcă regretând

El mâinile-amândouă le pune-ncrucişând.

Strângând la pieptu-i haina de Preamărit Maestru,

El dovedeşte astăzi că El e Creatorul.

Nu-i omul Suveranul! Nu el conduce lumea!

Ci însăşi Savaotul, chiar El este Lumina!

Deşi cu lacrimi udă azi rănile-omenirii

El e Arhitectul de drept în univers

Şi chiar de trebuie să mai aplice-n vreme

O mică corectură în calea sa lactee,

Iubirea… este tehnica prin care El lucrează

Şi-nvaţă-n şcoala-I sacră şi veşnică de artă

Să fim sensibili, tandri şi mai curaţi în lume

Să spunem tuturor prin tot ce-nfăptuim,

Că El, Artistul, chiar El, ne-a zămislit.

.

Pe umărul Lui

Te-ai aşezat pe prispă lângă mine

Şi m-ai îmbrăţişat cu mâna-Ţi sfântă.

Simţeam cum mă asculţi, deşi niciun cuvânt

Nu am rostit cu buzele-mi tăcute tremurânde.

Şi mi-ai răspuns cu-aceeaşi suavă mângăiere

Pe care doar iubirea ţi-o poate dărui,

Strângându-mi lacrimile în palma Ta străpunsă

Am învăţat ce-nseamnă a fi iubit, iubind.

Şi m-ai luat de mână şi ne-am plimbat

Prin lanurile albe de crini ce cresc prin văi

Şi-am învăţat ce-nseamnă sfinţenia alături

Şi să iubesc de-apururi chiar şi pe cei mai răi.

Şi fără niciun sunet sau vreo slovă

Noi am vorbit mereu despre noi doi,

Despre întâlnirea noastră cea plină de speranţă

În care Tu mă mântui iar eu sunt doar al Tău.

Ne-am aşezat din nou că Tu văzut-ai

C-am obosit de dor şi plâns amar.

Pe umărul tău, Doamne, am plâns câteva clipe…

Şi am simţit cum Viaţa renaşte-n mine iar.

.

Marina Glodici – Din volumul de poezii aflat în lucru: “NETĂCERE”