Andrei Pleșu nu mai are nevoie de nici o prezentare din partea noastră deoarece este bine cunoscut ca scriitor și filozof, prin opera scrisă, cât și prin funcțiile de mare răspundere îndeplinite cu succes în Guvernul României (Ministru al Culturii, Ministru al Afacerilor Externe).

Marele cărturar Andrei Pleșu se bucură de o imensă simpatie din partea cititorilor români, manifestată îndeosebi după tâlcuirea, scrierea și publicarea cărții (eveniment cultural de rezonanță) Parabolele lui Iisus (cu subtitlul Adevărul ca poveste) – Editura HUMANITAS, București, 2012, 312 pagini – carte prin care descifrează uimitor de convingător demersul Mântuitorului Iisus pentru binele omului deși «Adevărul lor nu se lasă expus sistematic, nu se constituie într-o doctrină de catedră, într-un „îndreptar” didactic. Ele spun întotdeauna mai mult decât spun și, de multe ori, altceva decât par să spună. Acesta e însăși esența povești, în contrast cu enunțul strict intelectual.», cum citim la p.13.

Pentru a ilustra măiestria lui Andrei Pleșu în interpretarea Parabolelor lui Iisus, am ales capitolul 9 a primei părți, intitulat „Cruzimea” și receptivitatea lui Iisus. Aici filozoful român se referă la înțelesurile și sensurile ascunse pentru cei “poftiți”, din parabolele Nunta fiului de împărat, Matei 22, 1-10 și Cina cea mare, Luca 14, 12-24

*

1. Si, raspunzand, Iisus a vorbit iarasi in pilde, zicandu-le:
2. Imparatia cerurilor asemanatu-s-a omului imparat care a facut nunta fiului sau.
3. Si a trimis pe slugile sale ca sa cheme pe cei poftiti la nunta, dar ei n-au voit sa vina.
4. Iarasi a trimis alte slugi, zicand: Spuneti celor chemati: Iata, am pregatit ospatul meu; juncii mei si cele ingrasate s-au junghiat si toate sunt gata. Veniti la nunta.
5. Dar ei, fara sa tina seama, s-au dus: unul la tarina sa, altul la negutatoria lui;
6. Iar ceilalti, punand mana pe slugile lui, le-au batjocorit si le-au ucis.
7. Si auzind imparatul de acestea, s-a umplut de manie, si trimitand ostile sale, a nimicit pe ucigasii aceia si cetatii lor i-au dat foc.
8. Apoi a zis catre slugile sale: Nunta este gata, dar cei poftiti n-au fost vrednici.
9. Mergeti deci la raspantiile drumurilor si pe cati veti gasi, chemati-i la nunta.
10. Si iesind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toti cati i-au gasit, si rai si buni, si s-a umplut casa nuntii cu oaspeti. (Matei 22, 1-10)

*

12. Zis-a si celui ce-L chemase: Cand faci pranz sau cina, nu chema pe prietenii tai, nici pe fratii tai, nici pe rudele tale, nici vecinii bogati, ca nu cumva sa te cheme si ei, la randul lor, pe tine, si sa-ti fie ca rasplata.
13. Ci, cand faci un ospat, cheama pe saraci, pe neputinciosi, pe schiopi, pe orbi,
14. Si fericit vei fi ca nu pot sa-ti rasplateasca. Caci ti se va rasplati la invierea dreptilor.
15. Si auzind acestea, unul dintre cei ce sedeau cu El la masa I-a zis: Fericit este cel ce va pranzi in imparatia lui Dumnezeu!
16. Iar El i-a zis: Un om oarecare a facut cina mare si a chemat pe multi;
17. Si a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca sa spuna celor chemati: Veniti, ca iata toate sunt gata.
18. Si au inceput unul cate unul, sa-si ceara iertare. Cel dintai i-a zis: Tarina am cumparat si am nevoie sa ies ca s-o vad; te rog iarta-ma.
19. Si altul a zis: Cinci perechi de boi am cumparat si ma duc sa-i incerc; te rog iarta-ma.
20. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat si de aceea nu pot veni.
21. Si intorcandu-se, sluga a spus stapanului sau acestea. Atunci, maniindu-se, stapanul casei a zis: Iesi indata in pietele si ulitele cetatii, si pe saraci, si pe neputinciosi, si pe orbi, si pe schiopi adu-i aici.
22. Si a zis sluga: Doamne, s-a facut precum ai poruncit si tot mai este loc.
23. Si a zis stapanul catre sluga: Iesi la drumuri si la garduri si sileste sa intre, ca sa mi se umple casa,
24. Caci zic voua: Nici unul din barbatii aceia care au fost chemati nu va gusta din cina Mea. (Luca, 14:12-24)

*

 «Am încercat, până acum, să identificăm piedicile care stau în calea unei receptări adecvate a mesajului hristic, așa cum le prezintă însuși discursul „Mesagerului”. Pe lângă piedici, am semnalat și câteva dintre calificările individuale indispensabile pentru a avea acces la învățăturile parabolelor. În finalul acestui capitol, ne propunem să vorbim nu despre receptivitatea auditorilor lui Iisus, ci despre propria Sa receptivitate. Ne vom întreba nu cât de disponibil e Cel care cheamă, cât de cuprinzător este apelul său și care sunt criteriile după care ești sau nu ești primit la marele banchet eshatologic.

Parabolele „ospățului” dau un răspuns semnificativ acestei interogații. Într-o primă instanță, gazda petrecerii pare să se adreseze unei categorii umane pre-definite: cei apropiați, cei „dinăuntru”, cei incluși, „din principiu” în lotul „aleșilor”. Pe baza acestei selecții facile, parabola se putea încheia simplu: cei „întâi chemați”, iar, de vreme ce ei nu se conformează apelului, sunt lăsați în afară, fără ezitare și fără reiterarea obstinată a invitației. Numai că, după refuzul lor, parabola abia începe. Invitația se amplifică, include cercuri tot mai largi de „comeseni”: casa trebuie umplută. Cum spune Arland Hultgren, harul divin are, ca și natura, „oroare de vid”. Pe această deschidere atotcuprinzătoare cade accentul poveștii, nu pe aparenta excludere a „mulțimii” în momentul invitării la masă. Iisus are însă nevoie de un instructiv contrast: cei care mizează pe prezumția de a fi „înăuntru”, cei care par „îndreptățiți” să fie prezenți la petrecere vor fi absenți, iar cei care, potrivit unei unanime convenții sociale și morale, par, din plecare, excluși, vor fi de față. Nici o „etichetă” exterioară nu garantează faptul de a fi ales. Nu fariseul sigur pe sine e recompensat, ci vameșul care își mărturisește păcatele (Luca 18, 10-14). Nu leviții nepăsători, ci samariteanul cel milostiv (Luca 10, 25-37). Nu li se garantează participarea la banchetul de pe urmă nici celor care zic toată ziua „Doamne, Doamne” (Matei 7, 21), nici celor care invocă o ascendență glotioasă (Matei 3, 9; Luca 3, 8). Chemarea e totală, nediscriminatorie, de o generozitate fără breșă. După reacțiile meschine ale primilor invitați, sunt acceptați în marea sală a ospățului „și răi și buni”. Nu e singurul loc din Evanghelie în care această surprinzătoare „toleranță” se face auzită. Țarina lasă neghina să se amestece cu grâul (Matei 13, 24-30), năvodul pescarului adună „tot felul de pești”, și buni, și răi (Matei 13, 47-50), soarele răsare „peste cei răi și peste cei buni”, la fel cum ploaia cade și „peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5, 45). Nu numai cei „dubioși”, dezmoșteniții, păcătoșii de rând sunt convocați de-a valma la nuntă, ci, după mărturia lui Luca, și „neputincioșii și orbii și șchiopii”, adică cei care, de regulă, în mediul iudaic, sunt ținuți la distanță de cele sfinte, ca fiind „impuri” (cf. Leviticul 21, 17-23: „Să nu se apropie nici un om care are o meteahnă trupească: un șchiop, un orb etc”).

Prin invitația sa totalizantă, Iisus șterge, practic, linia de demarcație dintre „înăuntru” și „afară”. Marginalii au acces la „centru”, dacă nu sunt chiar împinși spre centru („silește-i pe toți să intre!”)[1]. Se vizează recuperarea celor care n-au nimic de oferit, a celor „pierduți” (ca în parabolele, celebre, despre fiul risipitor, oaia rătăcită, drahma regăsită). Pe scurt, e vorba de a aduce înăuntru tocmai pe cei care își duc viața extra muros, în afara cetății și a „elitei” citadine.[2]», Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus, p. 187-189

——————————————-

Note:

*. Op. Cit. p.186-189)

1. Pasajul a fost îndelung – și abuziv – explorat, pentru a justifica excesele misionare ale convertirii cu forța. Că e vorba de o interpretare greșită o dovedește faptul că nici unul dintre cei care au respins invitația nu a fost constrâns în vreun fel să o accepte. Cf. Craig L. Blomberg, Die Gleichmisse Jesu…, , ed. cit., p. 209.

2. „Lumea bună” locuia în interiorul zidurilor, despărțită net de cei din afara lor (cerșetori, negustori, minorități etnice etc.), cărora li se interzicea să calce perimetrul îngrădit, făr, ă aprobare specială. Cf. Richard L. Rohrbaugh, „The Pre-Industrial City în Luke-Acts:Urban Social Relations” în Jerome H. Neyrey (ed.), The Social World of Luke-Acts, Hendrickson Publishers, Peabody, 1991, pp. 125-149.